Talabă Nela

Contururile de seve reci, esmeraldine, mi le-am lãsat departe, înainte de a pãşi pe ţãrmul cu nisip fierbinte, nãpãdit de alge. Cuvântul mi l-am prefãcut în grave linişti, contorsionate pânã

Mai lasã-mã sã zãbovesc în gândurile ploii! Nu mã rãpi acum din timpul acesta curbat domol, lichid, pe inima mea! În gândurile ploii sunt ca în Ţara de Nicãieri: copacii sunt

Lumea ta curge pe lângã mine ca un fluviu rece. Eu nu sunt afluentul tãu, nu am atâta putere. Am încercat de multe ori sã mã îndrept spre tine, dar ţi-ai schimbat de fiecare datã direcţia, ca

Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care el nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de

Lumina mã doare ca o ranã, cuvintele curg asemenea unor rãni amare. Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele de lună, ca un copil orfan, le

Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer. Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el ca şarpele şi tot se-nalţã, se-nalţã, crezând cã poate ajunge în lumina din raiul de mult

Buretele veşnic însetat al întunericului absoarbe sinapsele lumii... Nu rãmân decât paranteze goale sau puncte de suspensie solitare atârnate pe crengi uscate. În zadar se zbate vântul şi

E înc-o noapte-n luna mai Când peste omeneasca fire A pogorât de sus, din rai, Ecou de îndumnezeire. Rãmâi cu mine pânã-n zori, De întuneric nu ai teamã, Cãci corul de privighetori Spre

În orașul acesta, viața e o frază neterminată care curge, curge, fără un scop, fără oprire. Adaugă mereu cuvinte, expresii, propoziții… I-aș găsi eu un sens, chiar dacă nu are punct la sfârșit. O

Da! Singurul nebun sunt eu! Îmi sprijin sufletul pe o picãturã de ploaie ce cade pe o frunzã… Oamenii mã privesc ciudat când pun urechea şi ascult un vis cãzut din cer ce-şi creşte aripi într-o

Rãsãritul vine în valuri: flux şi reflux, flux şi reflux. Peregrin pe drumul minunãrii, pãşesc sfielnic pe pojghiţa subţire a raţiunii şi strig: „Eu vreau sã cred! Dar mai întâi sã pipãi, sã

Ierburi cu tulpini translucide deschid cãtre mine ferestre prin care vãd curgând lumina şi vãd urcând aburi verzi. Tulpini în care miracolele se întâlnesc, îşi dau mâna şi construiesc

Ce mânã nevãzutã Ne aruncã Din înalt, Încât plonjãm, Pe nesimţite, AICI ŞI-ACUM? Nu ştim ce-a fost, Nici ce va fi, Ci un continuu ACUM ne aciueazã. În spaţiul de AICI, Ne agãţãm cu disperare De tot

Eu stau pe un mal, visul meu pe celălalt, meduze albastre tremură pe apele adânci ale ochilor tăi... Hotare nestatornice împing răsuflarea mea când spre umbra morții când spre cea a

Tăcerea ta s-a cuibărit între două respirații calde ale mele. Mute, cuvintele stinghere stau roată în jurul nostru și-așteaptă. Doar tăcerea știe ce așteaptă cuvintele, doar ea aude

Virtual îmi umplu nãrile de prospeţime... Nu cã m-aş teme de vânt, nu cã m-aş teme de iarbã, dar nu ştiu cine a vândut pe 30 de arginţi planul real... Mai am eu o rãmãşiţã de primãvarã prin sânge. O

Fata din soc, micuţa şi sfioasa balerinã, alunecã pe treptele fragile ale amintirii. Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi. Dorul ei deşirã fire albastre de cer care coboarã şi nãpãdesc

Angoasele au fãcut implozie în mine, cu pocnet sec, ca boabele unei pãstãi uscate. Umbrele disperãrii se mai iţesc şi-acum pe la colţurile inimii, hâde, zãlude, despletite. Umbrele realitãţii

Printre contururi bolnave, goale, îmi strecor umbra timoratã, în timp ce viruşi necunoscuţi ronţãie din zdrenţele luminii. Alerg, nu ştiu unde alerg. Tot ce ştiu e cã pãsãrile încã mai au

Drumul a tăcut. E aproape invizibil în ceața uitării. Nimeni nu-l mai străbate, nimeni nu mai râde în colbul lui, nimeni nu mai plânge. E un drum al pașilor interziși. Un drum care a devenit o

Singurãtatea îşi aşeazã vertebrele uscate lângã mine, îmi face semne de neînţeles, şi capul îi scârţâie asemenii unei osii neunse. Cu ascuţitele-i falange, îşi zgârie adânc numele pe inima

Şi visele se uitã, nu-i aşa? Oare ce simptome are un vis aflat în plin proces de uitare? Cu umerii împovãraţi de întrebãri, vag aud cum aruncã cineva cu pietre pânã-n adâncul visului pe care

O, cât de greu e sã urneşti cuvinte, Scoţându-le de sub a lumii talpã, Când nimeni nu mai ia aminte La faţa lor desfiguratã, calpã! Pietrificate sunt cuvintele, oţelite În munţi de roci

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10. Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri taie cu aripile ceaţa, halucinant o desfac în fâşii. „Ce minunat! exclamã poetul. Sã vezi atâtea