Contururile de seve reci,
esmeraldine,
mi le-am lãsat departe,
înainte de a pãşi
pe ţãrmul cu nisip fierbinte,
nãpãdit de alge.
Cuvântul mi l-am prefãcut
în grave linişti,
contorsionate
pânã
Mai lasã-mã sã zãbovesc
în gândurile ploii!
Nu mã rãpi acum
din timpul acesta
curbat domol, lichid,
pe inima mea!
În gândurile ploii
sunt ca în Ţara de Nicãieri:
copacii sunt
Lumea ta curge pe lângã mine
ca un fluviu rece.
Eu nu sunt afluentul tãu,
nu am atâta putere.
Am încercat de multe ori sã mã îndrept spre tine,
dar ţi-ai schimbat de fiecare datã direcţia,
ca
Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi
pe care el nu le vede niciodatã.
Aglomeraţie, vacarm,
(viaţã, viaţã, viaţã!)
dar el nu întâmpinã probleme:
şi-a înzestrat urechile cu o pereche de
Lumina mã doare ca o ranã,
cuvintele curg asemenea unor rãni amare.
Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu
şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele de lună,
ca un copil orfan,
le
Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer.
Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el
ca şarpele
şi tot se-nalţã, se-nalţã,
crezând cã poate ajunge în lumina
din raiul
de mult
Buretele veşnic însetat al întunericului
absoarbe sinapsele lumii...
Nu rãmân decât paranteze goale
sau puncte de suspensie
solitare
atârnate pe crengi uscate.
În zadar se zbate vântul
şi
E înc-o noapte-n luna mai
Când peste omeneasca fire
A pogorât de sus, din rai,
Ecou de îndumnezeire.
Rãmâi cu mine pânã-n zori,
De întuneric nu ai teamã,
Cãci corul de privighetori
Spre
În orașul acesta,
viața e o frază neterminată care curge, curge, fără un scop, fără oprire.
Adaugă mereu cuvinte, expresii, propoziții…
I-aș găsi eu un sens, chiar dacă nu are punct la sfârșit.
O
Da! Singurul nebun sunt eu!
Îmi sprijin sufletul pe o picãturã
de ploaie
ce cade pe o frunzã…
Oamenii mã privesc ciudat
când pun urechea şi ascult
un vis cãzut din cer
ce-şi creşte aripi într-o
Rãsãritul vine în valuri:
flux şi reflux,
flux şi reflux.
Peregrin pe drumul minunãrii,
pãşesc sfielnic pe pojghiţa subţire a raţiunii
şi strig:
„Eu vreau sã cred!
Dar mai întâi sã pipãi,
sã
Ierburi cu tulpini translucide
deschid cãtre mine ferestre
prin care vãd curgând lumina
şi vãd urcând aburi verzi.
Tulpini în care miracolele
se întâlnesc,
îşi dau mâna
şi construiesc
Ce mânã nevãzutã
Ne aruncã
Din înalt,
Încât plonjãm,
Pe nesimţite,
AICI ŞI-ACUM?
Nu ştim ce-a fost,
Nici ce va fi,
Ci un continuu ACUM ne aciueazã.
În spaţiul de AICI,
Ne agãţãm cu disperare
De tot
Eu stau pe un mal, visul meu pe celălalt,
meduze albastre tremură
pe apele adânci ale ochilor tăi...
Hotare nestatornice
împing răsuflarea mea când spre umbra morții
când spre cea a
Tăcerea ta
s-a cuibărit
între două respirații calde
ale mele.
Mute,
cuvintele stinghere
stau roată
în jurul nostru
și-așteaptă.
Doar tăcerea știe ce așteaptă
cuvintele,
doar ea aude
Virtual îmi umplu nãrile de prospeţime...
Nu cã m-aş teme de vânt,
nu cã m-aş teme de iarbã,
dar nu ştiu cine a vândut
pe 30 de arginţi
planul real...
Mai am eu o rãmãşiţã de primãvarã
prin sânge.
O
Fata din soc,
micuţa şi sfioasa balerinã,
alunecã pe treptele fragile
ale amintirii.
Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi.
Dorul ei deşirã fire albastre de cer
care coboarã şi nãpãdesc
Angoasele au fãcut implozie
în mine,
cu pocnet sec,
ca boabele unei pãstãi uscate.
Umbrele disperãrii se mai iţesc şi-acum
pe la colţurile inimii,
hâde, zãlude, despletite.
Umbrele realitãţii
Printre contururi bolnave,
goale,
îmi strecor umbra timoratã,
în timp ce
viruşi necunoscuţi ronţãie din zdrenţele luminii.
Alerg, nu ştiu unde alerg.
Tot ce ştiu e cã pãsãrile încã mai au
Drumul a tăcut.
E aproape invizibil în ceața uitării.
Nimeni nu-l mai străbate,
nimeni nu mai râde în colbul lui,
nimeni nu mai plânge.
E un drum al pașilor interziși.
Un drum care a devenit o
Singurãtatea îşi aşeazã
vertebrele uscate
lângã mine,
îmi face semne de neînţeles,
şi capul îi scârţâie
asemenii unei osii neunse.
Cu ascuţitele-i falange,
îşi zgârie adânc numele
pe inima
Şi visele se uitã, nu-i aşa?
Oare ce simptome are un vis
aflat în plin proces de uitare?
Cu umerii împovãraţi de întrebãri,
vag aud cum
aruncã cineva cu pietre
pânã-n adâncul visului
pe care
O, cât de greu e sã urneşti cuvinte,
Scoţându-le de sub a lumii talpã,
Când nimeni nu mai ia aminte
La faţa lor desfiguratã, calpã!
Pietrificate sunt cuvintele, oţelite
În munţi de roci
Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.
„Ce minunat! exclamã poetul.
Sã vezi atâtea