Talabă Nela

„Cred că e timpul să învăț să-mi acordez vioara liniștii aruncată în întunericul ființei mele”. Obsesia aceasta se rostogolește în sângele meu la nesfârșit. Am fost prea mult timp o imensă

Mireasma ta a rãmas în sufletul meu ca într-o sticlã veche de parfum, golitã şi-nchisã etanş. Mi-e teamã s-o deschid dupã atâta timp pentru cã te-ai risipi. Te-ai risipi de tot. Mi-e teamã sã

Rãsturnãm oameni şi sisteme, ca şi cum am fi eroi din basme ce luptã cu zmei şi balauri! Punem bariere şi limite de timp în orice: de la atât la atât, e voie de respirat, de la atât la atât, avem

Un rãgaz vã cer, un rãgaz, prieteni, Cât sã bat la porţile luminii! O secundã vreau, o secundã Cât sã arunc balastul în spate! Dar vã rog sã nu vã uitaţi La ce rãsare în urmã: O fi vreun munte

Unde se duc visele, când se duc, mamã? Dar ţipetele de cocori unde zboarã, când zboarã? Şi norii unde curg, când curg? Spre ce liman se-ndreaptã drumurile noastre? Suim trepte sau coborâm? Urcuş

De ce ţi-e teamã sã priveşti secunda care eşti şi rãtãceşti în timpuri abisale, iluzorii, ameţitoare? Încapsulat, te mişti într-un cocon strãin, cu aripi străine, care nu-ţi vor creşte

Calea Lactee își ninge stelele pe Pământ. Crivățul o străbate vivaldian, Zăpada acoperă și tăcerea și uitarea, Rămâne doar povestea ce-o șoptesc fulgii foșnitori. Se-așterne domoală Calea Lactee

În trupul meu, înfiptã e sãgeata unei apuse primãveri ce-a rãspândit în sânge, ireversibil, iremediabil, otrava dorului adânc de-a-nmuguri în necuprinsul de cuvinte. Pãşesc în mine cu

Suntem liberi! Suntem liberi! Sã supunem elementele doar cu o mantrã a iubirii! Suntem unici! Suntem unici! Universul se învârte pe orbita inimii noastre, n-ar exista nicio stea fãrã privirea

Pupila arzãtoare a zilei conturează ieşiri din infern, îmbrãţişãri şi însetãri de aur nestrecurat prin filtrul vorbelor de lemn. Pe drumul neumblat al secundei de-acum vin mierlele

Șoptește apa: „Totul trece, totul trece…”, deși același val urmează după val. Dimineața nu mai seamănă cu cea de ieri, desi aceleași raze o înnimbă, desi aceeași oră urmează după oră (ne

Deasupra cer, în mine cer, iar între noi stai, tu, naturã, taumaturgicul şi veşnicul liant. Eşti scara pe care urc ades în vis, în cuvânt, în eter, odatã cu seva ta translucidã, şi scara pe

O uşã s-a închis azi între ploaie şi noi. Timpul deshidratat presarã secunde de praf. Pe strãzi trec tãceri grele, singurãtãţi înoatã pânã la brâu în troiene de praf. Vânturi fierbinţi

Încerc să empatizez cu frica ta de întuneric, dar mă sufoc în spaţiul țipător al iubirii tale. Pereţii tãi contureazã arabescuri ciudate, forme ce trec dintr-una într-alta, culori ce-şi dau

Zborul din vis e întoarsã, linã cãdere, din orizontul eului preaplin de sine însuşi, în aerul stelar, eteric, rarefiat, ce mã absoarbe prin toţi porii. Zborul din vis e o asimetrie şi o

Cavernele din tine strigã neîncetat, cu guri ştirbe, hipertrofiate, din care percuteazã stoluri bezmetice de lilieci. Emani miasme care-ţi aburesc sulfuros pielea solzoasã. Prea multã cenuşã

Privirile-mi topite curg fierbinţi şi se preling prin firele de iarbã, se-amestecã în verzile efluvii ale primãverii. Auzu-mi se dilatã pânã dincolo de zare şi se contractã pânã dincoace de

Norii îşi târâie burţile pe vârfurile înalte, ascuţite ale munţilor şi toatã zarea dinspre apus se înroşeşte de jertfa lor. Cu fulgere nervoase aruncã norii pe pãmânt şi nimeresc în morile de

E bine să fii liber, să stai cu cine vrei la masă, să nu te-ncurci în suflet ca-ntr-o plasă, să îți îmbraci trupul și conștiința așa cum moda o cere: azi clasic, curat, mâine ieșit din

Mizerii ies la suprafaţã, fete cu ghiocei sunt date de pãmânt, dar oamenii nu se simt în ape tulburi, ci, foarte siguri şi stãpâni pe sine, foarte siguri pe viteza impusã, aşteaptã circul,

Am frânt copilãria ca pe o pâine de jertfã, şi-am împãrţit-o pretutindeni. Am semãnat-o în mersul stelelor, pe drumul ce duce spre casa albã a bunicii, în nucul bãtrân cu leagãnul

În grãdina cu metafore merele cad putrede de pe ramuri, unul câte unul, în iarbã... Fierbe totul ca-ntr- o distilerie, mişunã de viermi puhavi şi lacomi care, inconştienţi, cu minţile

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl puneam sã pãşeascã desculţ printre voi, cu un cântec pe buze, proaspãt ca briza dimineţii, în timp ce eu, cochilie goalã, rãmâneam în