Sufletele se plimbau
într-o îmbrățișare androginică
în care eikon-urile
pictau dinspre gri către alb
atâtea amintiri acoperite de cenușă
bucuria regăsită a fulgilor de nea
croșeta molatec
îmbrac o vreme nuanțată rogvaiv când
ochii se-nchid a rugăciune
niciodată rostită
de-a-dreapta
mereu uitată printre amintiri
vrea să traverseze strada cu sfârșit
să se așeze
pe banca ei
ne intersectăm gândurile într-un deja vu al cuvântului
izgonit din ritmul unde îngerii dansează
ritualul propriei incinerări
mă întrebi despre anatomia unei pietre
lipsite de suflet
sub
invizibil și trecut în toate
respir
o iubire ce nu trebuie să spună nimic
doar să fie acum
un dispreț leneș ca o politețe
singura posibilă mă înconjoară
ca un zid alb peste care am aruncat
TN