T. Constantin Georgescu

intru în mirosul brun-gălbui
ca o altfel de rezistență
ca un altfel de ulei
și sculptez pe dinăuntru
chipul tău…

O înserare la marginea mării, relevată bine în prima strofă : „Marea, / Și clipocit de zări / Frumoase valuri, seara, / Cu roșiile maluri / Și roșii așteptări…”. Câteva cuvinte desenează abil extazul naturii – Soarele (roșu) înroșește malurile și așteptările… Din păcate, următoarele strofe sunt forțate și amestecă prea multe, sâcâind (zbucium, adorm, iubirea, visez, toiagul evreimii, dimineața, ceața, vânt…).

Fotografia este excelent folosită. Vine dintr-o noapte, dintr-un vis. Drumul acela este scăparea (din arama socială dată pe față). Bineînțeles că putea fi înlocuită de cuvinte. Dacă „sub pernă ai o sirenă de ambulanță” mai ai o șansă. Neputința aceasta de a ieși din vis („ai vrea să te întorci dar nu poți”) nu este o construcție, care înhață fel de fel de cuvinte, ci este un eșantion din poezia vieții. Distanța se mărește („visezi că visezi”), dar nu împiedică ultimul val să se răstoarne : „și plămânii se plimbă prin tine / ca o suveică într-un război.” Și puțin gri : nimeni nu vă obligă să fiți vulgar. Pierdeți jumătate din comentariile posibile. Există eufemisme. Așa ceva nu vizează viitorul, nu este peren. Eu aș fi pus „urinezi pe tine” și „că urinezi”. Numai bine, din partea mea !

O poezie a frământărilor personale, trecerea la o altă perioadă a vieții, puse în cârca unui coșmar, cu un regret care stârnește empatia : „ard / cărțile cu povești / și ursulețul de pluș / fumul lor / înecăcios / îmi smulge brutal / o lacrimă”. Și câteva păreri : firesc este „unui coșmar” în loc de „propriului coșmar”; preferabil „fumul” decât „fumul lor” ; nu înțeleg „o pausa”. În partea a doua mesajul se diluează și nici măcar repetarea începutului nu convinge. Succes în continuare ! Numai bine, din partea mea !

Un timp al unei altfel de întrebări și al unui altfel de răspuns : „Ianus mi-a cântat la pian… până a zâmbit și sufletul meu”. Înfățișarea este insuficientă, puteau să zâmbească ochii și gura, era prea puțin. Un poem al iubirii, despre vrajă, despre cucerire, care „deschide porțile spre alte lumi…”.

Doamna Nuța, e bine că suntem pertu, e mai direct, îmi place, trebuie să țin minte. Și eu modific în urma comentariilor. Latura asta mă face să mă simt ca în familie. Când am o aprecierea prea dură, eludez, simulez (față de mine) că n-am citit, că n-am fost pe acolo. În legătură cu „șuvoaiele vântului”, cu virgula între subiect și predicat (o scoatere din context, probabil ai avut prea mare viteză) îți spun câteva cuvinte acolo. Cu bine !

Un vârtej existențial, care prinde ceea ce i se potrivește : „trunchiul cu muguri de sete”, „visul cu ochii de față”, „straiele curate / de viață verde”, „metaforele existenței”. Esențială și bine redată este starea de plenitudine sufletească : „o haină nouă pe măsura noastră / din esență de iubire târzie / ce nu-i croită pe tipar”. Refuzul tiparului și îndeplinirea vârstei, cu ceea ce este esențial, întărește originalitatea discursului și sprijină, în acest dinamism, prinsul mâinilor la chindie. O plimbare poetică, absolut necesară, într-o zi caldă de iarnă…

Aveți aici o poezie reușită, care m-a câștigat, cu versuri memorabile, de o frumusețe dată la maxim : „lângă mine umbra ta nu mai are trupul de fân proaspăt cosit”, „mai departe sângele rămâne gol”, „săpai în carnea mea o bucată de rai” și altele. Empatia mea stă la pândă și astăzi nu a rămas flămândă… Dar eu aș pune „zâmbetul a zburat în luna din plopi” (mai verosimil), „ca o liană pe cer” (mai plastic), „să sfidăm anotimpurile”, „caută partea” (fără „mereu”) și „în jur / ca niște mușcate” (fără „nostru”), în ideea că sunt drumuri mai scurte. Vă răspundeam, la un comentariu, că eu folosesc semnele de punctuație, deocamdată. Acest „deocamdată” a durat de aseară până azi, pentru că sugestia dv. m-a marcat. Nu că m-ați găsit cu capul în sac, pentru am încercat și eu, vorba dv. (din biografie), „să mă adaptez noului val”. În această idee, priviți ultima mea poezie (de azi).
Cu plăcerea lecturii, ne mai vedem pe aici. Numai bine, din partea mea !

O poezie din care desprind buna intenție și o stăpânire a ideii, în limitele aparenței : „Pasărea, / E o altă specie / Ea scrie cu aripile și vorbește / Cu vântul.”(virgula dintre subiect și predicat trebuie eliminată – „pasărea, e”. Eu aș fi preferat varianta (în linie dreaptă) : „Pasărea / scrie cu aripile / și vorbește ca vântul…” Cuvintele vetuste „țărâna” , „pre” și dezinvoltura artificială, din strofa a doua, precum și gratuitățile din strofa a treia („Pasărea mea, fii mândră”, „Teme-te, dar zboară”) nu funcționează (subliniez patetismul fals, din finalul poeziei). Se impune o refacere a textului, transpunându-vă în biocenoza respectivă. Succes !

Ioana Geier, aș spune puțin dar bun, dacă aș face o apreciere laconică. Ceea ce observ, în primul rând, este că albul persistă, ca un parfum… „Noapte bună măceș alb !” Intimitatea feminină, divulgată de prima strofă, tulbură „M-ai văzut transformându-mă în femeie / Când îți puneam pe vârf chicotind / Rochia udă scoasă din râu.” Ultimele două versuri „Ascunzându-mi sânii / sub alte gânduri” (fără „rotunzi”, ceva subînțeles, la vârsta aceea) înnobilează poezia. Să auzim de bine !

Domnule Teodor Dume, am recepționat mesajul dv. despre punctul A și punctul B. Mi-am reamintit că de la A la B este toată viața „Condamnat între două puncte / privesc”. Inedită observația „Culoarea / singura amprentă schimbătoare” și continuarea de multe carate „sub cerul tatuat cu lumini / agață de grumazul zilei / speranțe”. Și niște păreri : la „prin porii din piele” ,după mine, era suficient „prin pori”, iar din „se grăbesc să iasă toate grijile” eu aș scoate „toate”. Am admirat o poezie sferică, emițând lumină și emoții…

Promisiuni frumoase, curate, rotunde : „N-am să mai fug din calea ta”, „Îți voi ieși fericită în cale”, „florile primite în dar / De la tine, / le voi lăsa să-mi / Mângâie tâmpla” (mai bine ar fi „florile dăruite de tine”). Dar episodul cu copii nu-și are rostul aici. Versurile dv. declarative, cu aromă desuetă de romantism, îmi amintesc de bătăile lente de aripi, la o altitudine care cuprinde multe amănunte, ale unor incantații, aparținând poeților clasici americani, ca Walt Whitman sau Carl Sandburg.

O apropiere cât o distanță veche, inexplicabilă, din punctul de vedere al sentimentului comun : „Salcia picura lacrimi / Între pașii noștri / Care păstrau distanța.”Atemporalul își intrase în rol și cuvintele plecaseră…„Ne golisem de timp / Și de cuvinte…”

O bijuterie perfectibilă… O continuare, așteptată de ultimul vers, pusă înaintea lui, ar fi binevenită. După „pânza” trebuie punct (în opțiune contrară, dispare și virgula pusă după „fericirea”), iar „când voi vrea să intru în mine” trebuie fără „în mine” (întrucât se înțelege și, încă un avantaj, „mine” nu s-ar mai repeta), dar cu puncte de suspensie. Poate și două pauze (după „pânza” și după „intru” ar prinde bine poeziei.

Domnule Ion Untaru, eu sunt colegul dv. din caseta de redacție a revistei literare „Paradox”, din București, condusă de conf. univ. dr. Marcel Crihană. Ne-am întâlnit pe la cenaclu și chiar am fost la o cofetărie, cu Marcel, dacă vă aduceți aminte. Mă onorează lecturile dv. din poeziile mele și, bineînțeles că nici eu nu ezit să vă citesc, chiar dacă frecventați mai mult secția de proză. Ce mai este pe la Paradox ? Vă doresc numai bine.

O radiografie a societății omenești, un eseu despre viața dintre virgule, până la punct. Coarda deșertăciunii este atinsă cu măiestrie și sunetele inutilității și vanității năvălesc. Un reproș al conștiinței, decantate de-a lungul periplului. „Toate îmi sunt slobode, dar nu toate zidesc” este aducerea cu picioarele pe pământ, un aforism reușit. Rechizitoriul „cârtește, invidiază, nu face milostenii, e lacom, fură, nu mai sare în ajutorul aproapelui, îi place adulterul, nu mai vine la Biserică, își pierde credința” pune pe gânduri, răscolește fapte îngropate. Alt aforism memorabil : „Cine este cinstit în lucrurile mici, este cinstit și în cele mari.” Cuvintele pustnicului „Dimineața când mă trezesc, parcă am crescut aici ca un stejar din aceste pământuri.” dezvăluie un mod de viață curat, debarasat de rele, inclusiv de bani. Cele două drumuri, unul strâmt, care urcă, și unul larg, care coboară, ilustrează liberul arbitru și felul nostru de libertate. Scrisoarea bătrânului Sebastian către domnișoara Căpriana este un șoc și, inițial, nu am reușit s-o lipesc de ce a fost înainte. Săparea aceasta în sufletul omenesc este tulburătoare.

Un rechizitoriu, care dezvăluie abracadabrantele proiecte și realizări, fructele unor deliruri, în opoziție cu firescul, cu normalul. Poetul dezavuează „căutarea bolnavă după imensitate”, „dintr-o frică de realitate / din lipsa cronică de echilibru” și recomandă „formele mici / în particule de lumină”. Afirmația „mi-e teamă că n-am să înțeleg lumea” este retorică, pentru că poetul înțelege lumea, mai mult chiar, cu această poezie (și prin comentarii în slujba adevărului, care denotă curaj și verticalitate morală) încearcă să o schimbe în bine.

Evitarea unei pedepse „când îți șoptesc cuvinte sari ca un arc / din patul lui Procust” dinamizează (pedeapsa este „când îți șoptesc cuvinte”, pentru că patul lui Procust pare îmblânzit… dar, scoateți „cuvinte”, dacă-i șopteați altceva intra o metaforă…). Totuși, „sari ca un arc din pat” era suficient. Prima strofă, oarecum incitantă, îndeamnă la citit. Ar fi fost mai bine „tai din tăcerea dimineții / o bucată bună de dorință” (săriți peste comparație și măriți interesul). „cu siguranță nu ne vom întoarce” amintește de ireversibilitatea timpului, de ireversibilitatea faptelor petrecute.

Cu un mai bun autocontrol, poezia ar fi trecut de Atelier. O serie de fulgere poetice, imposibil de ignorat, dintre care aleg „făgăduieli glasate” și „visuri în petale de fluturi”. Metafore bune, dar la ce folosesc ? Pietrele prețioase sunt montate pe ceva. Și mai vin și ciudățeniile : „tortul sinuciderii” (un tort de care n-a auzit nimeni, de pe la noi), „cămilirea iacului” (este o încrucișare dintre cămilă și iac ? este folosirea iacului în loc de cămilă ?), „tibeturile râmelor degerate” (asta pentru că iacul trăiește în Tibet *?). Apoi nu mai treceți titlul în textul poeziei. Aveți sigur talent, rămâne să-l folosiți și cum trebuie. Eu vă doresc succes.

Apartenență senzorială, gest social, genă socială „în oglinda interioară / ochiul rămas carpatic.” Este un merit al Domnului, deși ni se pare un sentiment personal. De fapt, ce ne aparține sufletește și mental ? Altfel spus, ființa noastră nu ne aparține, este o entitate, care răspunde de ea însăși, într-o perioadă de timp stabilită. De aici mirările, surprizele interioare, hotărârile, aprecierile, realizările, despre care credem că sunt ale noastre. La un vernisaj i-am spus pictoriței că a reprodus bine tablourile, plus câteva tușe critice laudative. La sfârșit, a venit la mine șeful chestiunii, prieten, și mi-a spus că pictorița vrea o explicație, că n-a înțeles metafora. Era simplu : destinul. Tablourile erau pictate, aprioric, undeva, în conștiința universului. Revenind, conivența dintre aici și alături este înfăptuită (un eșantion, un exemplu, o bătaie de aripă) de „sunetul pervers / al gongului ce-și scapă bronzul / pe tremur” (eu aleg această legătură, iar versurile cinci și șase le-am interpretat ca un imperativ „viperă, gravează explozii carnale / pe muzica durerii lui Mozart !” – personal, pentru a nu exista confuzii, eu folosesc semnele de punctuație). Iar aceste „explozii carnale” au consecințe, mereu, una dintre ele fiind poezia... Vă doresc numai bine !