T. Constantin Georgescu

Cubism, de acord cu acest concept, folosit ca titlu, deoarece grămada de idei, parcă descărcate dintr-o basculantă, gest necesar în acest suflu artistic, pe care ni l-a adus începutul secolului trecut, ne stârnește curiozitatea, să vedem cum cad. Cad și se liniștesc, fără perspectivă, ca în cubism. De altfel, un colaj incitant, cu obiectele împingând în obiecte, dintr-o ambiție de a nu folosi alt spațiu, de a fi împreună, parțial în armonie, parțial în gâlceavă. Și, bineînțeles, formele sunt simplificate, lăsând din ele doar ce este important, sugestiv, evident, ca în cubism. Aceasta ar fi legătura cu Braque, Picasso și chiar cu imitatorii lor. În poezie procedeul nu este nou. De multe ori am apreciat că o astfel de poezie aparține unui om inteligent, lipsit de inspirație. Cu siguranță, uneori am avut dreptate, alteori n-am avut dreptate. Cu precizarea că n-am aflat niciodată când am avut dreptate și când n-am avut dreptate. Ca întotdeauna, timpul va decide, fără mine.

Titlul este ca cerul. Putem să nu-l privim, să nu ne aducem aminte de el și să ne vedem de treburi. Dar poți avea șansa să-l vezi pe Teodor Dume că privește în sus. Gest echivalent cu 5 versuri, care pot fi numite concluzie. Concluzie plină cu concluzii. Practic nu scapă nimic, totul este absorbit. Vehiculul ideii nu este peren, dar ideea rămâne, cel puțin suspendată. Timpul, bineînțeles, învinge iar. Și chiar a înțelege nu mai contează.

Un discurs care delimitează, arătându-ne partea rea, care a fost bună. Rutină, prietenie, trădare sunt câteva trepte, printre alte trepte, intermediare. Oglinda n-a mai suportat și acum este spartă. A venit timpul să vorbești ceva pe față și altceva în gând. Numai în tine însuți poți face reconstituirea. Gesturile frustrării, retragerea în sine, decantarea, concluzia sunt palpitațiile focului, care se stinge. Dar viața continuă. Însă nimic nu va mai fi ca înainte.

Iugoslavia Învierii
lumânări
civili bombardați


Astfel renunțați la rândul explicativ. În plus cuvântul „Noaptea” este inclus în cuvântul „Învierii” și cuvântul „aprinse” este sugerat de cuvântul „lumânări” (în acest context). Bineînțeles că se păstrează cele 17 silabe.

Metamorfoze ineluctabile, după oprire. E pur si muove !

Poezie de fiori și incantații, de adâncimi sufletești, vârful cel mai înalt fiind strofa 2. Și o adâncime impresionantă, reușită de versul „din când în când alb și aiurea” („alb” pentru neatins, pentru ce n-a mai fost, și „aiurea” pentru lipsa unui plan, în voia sentimentelor). Câteva propuneri : în strofa 3, fără „ingenuu” (altcineva să aprecieze cum mă preling, nu eu) ; în strofa 5, fără „de trei ori pe zi” (numărul trebuie să fie relativ și, în definitiv, nu contează), „cu rădăcini cu tot” (în contradicție cu „a culege” având înțelesul de „a rupe”, pe când aici se folosește înțelesul de „a smulge”) și „pe rând” (aproximativ subînțeles în succesiunea „tu mie, eu ție”). Poezia se termină la versul „ne vom spune cuvinte fără rost”.

margine de țară
scrisă pe genunchi

dor săpat
imprudențele căutării
nimic la capăt

grimase
unele arătate altele ascunse

și hohote
unele de plâns altele de râs

plămân ars
copil fără mamă

și dor
adânc
fără odihnă

Efectiv nu-mi vine să cred ce atitudine aveți, doar pentru că v-am făcut un comentariu defavorabil. Eu nu am avut nici un motiv, în afară de textul în sine, pentru criticile aduse. N-am întâlnit pe nimeni cu asemenea comportament, pentru că i s-a postat un comentariu, care nu-i este pe plac. Eu nu sunt aplaudacul dv și al nimănui. O singură dată v-am mai făcut un comentariu, care era favorabil, în mod obiectiv. Ultimul dv răspuns, plin de furie necontrolată, este în întregime atac la persoană. Spuneți că ați schimbat foaia, să beau un pahar cu apă, să-mi rezolv în alte părți frustrările și altele. Eu nu am frustrări, ci indignări. Probabil vă referiți la calitatea poeziilor mele. Stați liniștită, n-o să ajungeți niciodată la ele. Și în barcă sunt doar eu. V-ați permis cam mult și ați atras și aderența. Chiar că îmi pare rău acum că am postat acel comentariu defavorabil. Eu luasem în serios următoarele cuvinte cuprinse în „Reguli”, capitolul „De ce agonia ?” : „Pregătește-te pentru critică, pregătește-te pentru polemică, pregătește-te să fii atacat prin comentarii și distrus prin cuvinte”. Cu siguranță că nu v-ați pregătit.

Infatuarea dv nu este permanentă, nu vă caracterizează, dar se mai întâmplă, cum a fost lecția de accesare sau întoarcerea unor cuvinte ale mele. Comentariul meu inițial evidenția tocmai faptul că ați intercalat două sacoșe pline, pentru a compensa și a epata. Numai faptul că vă apreciez ca poetă (și eu nu arunc cu vorbele aiurea) am avut acele critici (la care nu ați răspuns, eludând fondul chestiunii și urcând discuția în cer). Eu întotdeauna m-am bucurat când mi s-a arătat unde am coborât stacheta (nu mă refer aici la detractori) și chiar eu îmi fac revizii la componentele vieții mele. Uneori din conflicte se nasc prieteniile veritabile și durabile. Dar nimeni nu știe ce va mai fi. În legătură cu lingușitorul dv „…o …o”, care și-a arătat „loialitatea” și aici, înzestrați-l cu atribuțiile de steluțar, pe RoLiteratura, așa cum v-a implorat acolo, pe motiv că s-ar face mai util. Dacă vor mai căpăta puteri din acestea și alții, de aceeași factură, pentru că sunt deja câțiva, RoLiteratura va deveni un site pentru promovarea mediocrității.
Cu stimă !
T.

Dacă desenați și niște flori, undeva în spate, cu posibilitatea obișnuită de a fi accesate, este posibil să vă cer scuze. Cu cât mai multe cârje, cu atât mai mare îmbrobodeala. Recunosc că este greu să vă dea cineva jos de pe soclul infatuării disimulate. Abia acum văd câtă îndrăzneală naivă am avut să mă năpustesc asupra unui text fără valoare și să clatin, astfel, un mit al site-ului. Și nu vă mai fie atâta jenă și nu mă mai umpleți de respect, pentru că aici este vorba de un text și nu de persoana mea. Absența laudelor gonflabile de obediență și disjuncția fermă cu orice bisericuță creează, știu, o neplăcere, din senin, greu de acceptat. Sigur, nu este vina dv că vă sare în ajutor un aplaudac, care este un nimeni în poezie (în bună măsură tot din cauza aplaudacilor), care comentează comentariul meu, în loc să analizeze acest text, abstracție făcând de un rând și trei cuvinte de generalități servile. Când cineva iese din rând tulbură normalul anormal. Și adevărul doare. Sigur că sunt atipic și sunt greu de descifrat bunele mele intenții, dar niciodată nu am gândit din interiorul unei inerții de grup.

Am citit iar o proză, trecută la „Poezie”, semnată Dana Banu. Dar și o proză, ca orice altă formă de artă, trebuie să conțină puțină poezie, ca să aibă valoare. Pentru că altfel este doar un reportaj. Și în această proză, previzibilă, plictisitoare, nu întâlnim vreo secvență de poezie. Evidențiez anostul, greutatea de a digera acest text prin unele afirmații, care nu pot fi crezute, fie că sunt greșit motivate, fie că nu sunt motivate : „fascinantă priveliște” referitor la încăperile luminate de „un bărbat cu voce înaltă” (de ce „înaltă” ? are vreo pondere însemnată „înaltă” ?) ; în loc de „fascinantă” recomand „stranie”. Și tot în prima strofă, înșirarea de obiecte dovedește lipsa de inspirație. Care este „istoria celor 1000 de ani” ? Ce simbolizează aceste „pietre primite în dar” ? (primite de la cine ?). De ce „4 trepte spre lună” ? De ce nu 5 sau 3 ? Dacă este o referire la principalele faze ale Lunii (Luna Nouă, Primul Pătrar, Luna Plină, Ultimul Pătrar), pentru că sunt opt faze (Luna Nouă, Luna Crescătoare, Primul Pătrar, Faza Convexă, Luna Plină, Luna Difuză, Ultimul Pătrar, Luna Calmă) nu urci spre ele, ci le privești. Și, totuși, care lună ? Aprilie ? Dacă este vorba de astru, se scrie Lună, doar dacă nu există motive de desconsiderare. Așadar, numele propriu al unui astru are prima literă majusculă, obligatoriu, indiferent de precedente. Nimeni nu trebuie să se motiveze cu o greșeală, ca să greșească. Deci : Marte, Venus, Saturn; Jupiter, Luna, nu marte, venus, saturn, jupiter, luna. De ce „câine roșu” ? Roșu ca sângele ? De ce nu verde, ca iarba, sau albastru, ca cerul ?. Cine sunt aceste „mirese fugite din ceruri” ? Plus că sublinierea și colorarea acestor patru cuvinte, exprimă disprețul față de cititor, considerat incapabil să desprindă esențialul. Același dispreț este inclus și în indicația (colorată și subliniată) : „ascultă poezia în lectura autoarei”, unde se apreciază, implicit, că cititorul este incapabil să intoneze, în mintea lui, versurile. Îmi amintește de o prefață a lui Eugen Barbu, la un volum de poezii, aparținând lui Adrian Păunescu, apărut la „Biblioteca pentru toți”. Acolo prefațatorul îi atrăgea atenția autorului că poeziile tipărite nu sunt însoțite de vocea lui, apropou la multele poezii fără valoare, aflate în acea carte și, evident la aparițiile acestuia la tv, unde-și recita astfel de poezii.

În strofa 3, versul 2 îți propun „prin vârstele omului”, obligatoriu fără „opream” (pentru că nu oprești tu tramvaiul, sau, dacă-ți place verbul pune „și tramvaiul oprea doar în vârstele omului”, și fără „toate”, fiind subînțeles). În strofa 4, versul 1 îți propun „într-o stație anume” sau „într-o stație importantă pentru mine”, nu „în ultima stație” (de ce ultima, nu uita că stațiile sunt vârste, și nu cred că ești prea bătrân sau în pragul morții), iar penultimul vers ar putea fi „nici măcar o greșeală din dragoste” și nu „nici măcar o crimă de dragoste” (probabil ai avut în vedere faptul că poți face o crimă, fără să fii descoperit ; oricum „crimă” e prea tare). În sfârșit, în ultima strofă ai o deviație de la logică : dacă vă băgați tramvaiul în vene (aici două ființe, de sex opus, care se iubesc, devin o ființă, destul de frumos), nu mai călătoreați voi cu acel tramvai, ci invers, tramvaiul călătorea în voi: Ori faci două secvențe (eventual distanțate, în contexte diferite), ori renunți la primele două versuri. În rest îmi place totul, în special „călătoream cu viteza întunericului”. Îmi pare rău că nu am posibilitățile tale „materiale”, pentru că ți-aș fi dăruit o stea.

Ceva apocalipse, oarecum napoleon, întrucâtva paciurea, puțin graal, obligatoriu Dumnezeu (nu știu de ce cu „D” și nu cu „d”, ca la ceilalți), în amestec cu gumă de mestecat, butic, școală, stele, garderobă, tufiș, arici, minge de fotbal, cifre, engleză și bălăria, pardon, poezia este gata. Pot scrie asemenea bazaconii până mâine dimineață, cu scuzele că s-ar putea să iasă mai bine. Se va opri vreodată această invazie de nonvaloare în artă ?

Mi-a atras atenția acea ușă, care aștepta să fie „ștearsă de cenușa groasă a timpului ars” și faptul că cenușa „îi sufoca miile de așchii în care era îmbrăcată”. Așadar două propoziții metaforice, adânci, care anunțau un cortegiu de surprize plăcute. Dar au urmat niște construcții bizare, care nu pot fi luate în serios, chiar în cadrul unui coșmar.

Frumoasă recunoaștere trivalentă a firescului omenesc în fața Divinității. Poezia luminează, ca o lumânare aprinsă, nu într-o zi oarecare, ci în Vinerea Mare. Cu prilejul sărbătorii pascale vă urez sănătate și reușite pe toate planurile.

Demers intenționat echivoc, aparentă prolixitate. Perechile contrare„Înainte și după” – „Nici înainte și / nici după”, „Nicidecum posibilă / Dar nici imposibilă”, secvența de absurd „Nici cine s-o joace / Nimeni s-o dejoace” și abundența negației evidențiază pozitiv poemul. Ar mai fi loc pentru niște scufundări filozofice și pentru niște figuri de stil.

dinainte să fie emis, dinainte să scrii această poezie a eterogenității armonioase. și-l văd cum destupă locuri, pe care le credeam alte locuri. cu siguranță că acum reușesc și alții să se prepare pentru ei înșiși. contează mult o mână întinsă, către cel care nu o întinde. într-o bună zi toate pretențiile vor deveni o singură pretenție.

un reflex ironic, care are suficienți destinatari. o felie subțire din adevărul eludat sau neobservat.

Inedită și impresionantă posibilitatea scrierii pe stâncile din interiorul ființei. Poeta, exasperată de prozaismul postat, din ce în ce mai des, dominant cam peste tot în literatura actuală românească (efectul democrației greșit înțeleasă, în sensul îndeplinirii cu înverșunare a aforismului „dacă-i dai un deget îți ia toată mâna”) ne expune o tehnică nouă, fără să abandoneze mijloacele clasice ale poeziei, care trebuie privită și ca repulsie. Accentele moderate de absurd și ermetism din cadrul poemului nu se referă la cei care scriu „langa-langa”.

O trecere „neidentificabilă” printr-o piață, din care se poate fura orice marfă, inclusiv elegii. Poetul va dedica una dintre acestea unei „nopți dintre cele pudrate cu insomnii”. Ineditul este la el acasă : „clătinarea orbilor plini de aroma femeii”, „supremație a palmei supuse mângâierii”, „nu reușesc să curbeze irezistibilul”, „mlaștina celor mai elementare urme de os”, „aerul încărcat de măduvă”. Mi-au plăcut, în mod deosebit, strofa 1 (eu aș fi împărțit-o în 3 versuri), versurile 1 și 5 din strofa 2, strofa 3, versurile 2, 3, 4 din strofa 4 și versul 3 din ultima strofă (fără „ambuteiajelor”, fiind subînțeles, în mod discret, cu ce rămâne). Părerea mea este că ultimele 3 versuri ar trebui șlefuite. Coastele, care apar în trei locuri (incluzând și titlul), le-am simțit străine în fluxul poemului. Pericolul cel mare, care ne pândește pe toți, este că ne obișnuim cu versurile și nu mai sesizăm porțiunile suspecte, fragile, nemotivate. Nu știu precis dacă este cazul aici. A fost prima impresie, care este bună, dorind să mai citesc poezii la asemenea nivel.