Sînt singur, numai eu
Stau lîngă geam și sper ...
De ce am fost uitat, mereu ?
Aș vrea să știu, atîta cer.
Privesc în gol și plouă des
În minte totul e confuz ...
Sînt trist din nou, din
Ce-i viața? E o frunză-n vînt,
O mică umbră pe pămînt.
Sau, e o luminiță vie
Pierdută-n timp, prin galaxie...
Ce-i viața? Drum spre veșnicie,
O amintire cenușie.
E-o clipă, ce se
Departe-n zarea albastră a mării
Corabie fragilă în pragul disperării.
Zbaterile o fac s-arate jalnic
Cînd pierde lupta cu valul cel năvalnic.
Dar totuși ea se-mpotrivește
Valul iar vine, nu
După toate câte I-au făcut
Dumnezeu a lăsat oamenilor, uitarea.
Și ei s-au grăbit să uite …
Au uitat să creadă, să spere
Sau că există iubire…
Au uitat să mulțumească,
Să ierte, să
Te-aștept și azi, de-atâta timp
Și au trecut atâția ani.
Nu pot nicicând, să mă mai shimb
Mi-i sufletul ars de vulcani.
Stau singur în odaia mea
Și umbrele mă înconjoară.
Nu cred deloc,
Ani au trecut și eu, acum,
Merg înainte pe-al meu drum.
Stau și mă-ntreb: “Ce am făcut ?”
Sau: “Oare timpul am pierdut ?”
În față îmi apar în zbor
Oameni și vremurile lor
Și toți, cred eu,
Azi nu sunt trist, stau și zâmbesc -
La tot într-una mă gândesc
Ce am făcut și ce voi face,
Gândurile nu-mi dau pace.
Stau și visez, la tot ce-a fost -
Mă-ntreb dacă mai are rost
Să-mi
Amăgirea vieții noastre,
Este sus acolo-n astre.
Toți tindem acolo sus
După ce-n pământ ne-am dus.
Toată truda noastră grea
Inutilă dealtfel,
S-a sfârșit ca vai de ea,
Năruind oricare
În deznădejde, ne privim
Cu ochii mari întrebători,
În liniște ne tot gândim
Cuprinși fiind, iar de fiori.
Vedem oriunde, doar trădări
Așa ne sunt a noastre firi
Și așteptăm mereu,
Săracul oraș dunărean
Îmbătrânește an de an.
Așteaptă trist și resemnat
Ca un bolnav, bătrân la pat.
Și ceața deasă-l împresoară,
Coboară lin pe așezăminte,
Iar totul e, ca-odinioară
E vară și e zăpușeală,
Ceru-i senin și azuriu.
Te-apasă greaua toropeală -
Să nu mă uiți, de timpuriu!
E toamnă, tot se veștejește,
Păsări în stol, pleacă țipând.
În valuri, pădurea
Copacii mari, copacii triști
Se-apleacă jalnic la pământ
Tu te cutremuri și șoptești
Eu nu aud nici un cuvânt.
Se-arată palidă și luna,
Tu tot pe mine mă privești
Și singur eu mă simt
Acolo unde gândul nu ajunge
E liniște și e-ntuneric
Și-acolo nimeni nu se plânge
Și totul este efemeric.
E frig acolo, toate-s neatinse
Și nici o adiere nu se simte
Iar zările sunt
Vezi oamenii trecând pe stradă
Ca într-un carusel nebun
Și-ncetișor cad pradă
Tristeții cărei se expun.
Nori de tristețe domină orașul,
S-aude șters zumzetul lui,
Și pretutindeni e
