Poezii

Sînt singur, numai eu Stau lîngă geam și sper ... De ce am fost uitat, mereu ? Aș vrea să știu, atîta cer. Privesc în gol și plouă des În minte totul e confuz ... Sînt trist din nou, din

Ce-i viața? E o frunză-n vînt, O mică umbră pe pămînt. Sau, e o luminiță vie Pierdută-n timp, prin galaxie... Ce-i viața? Drum spre veșnicie, O amintire cenușie. E-o clipă, ce se

Departe-n zarea albastră a mării Corabie fragilă în pragul disperării. Zbaterile o fac s-arate jalnic Cînd pierde lupta cu valul cel năvalnic. Dar totuși ea se-mpotrivește Valul iar vine, nu

După toate câte I-au făcut Dumnezeu a lăsat oamenilor, uitarea. Și ei s-au grăbit să uite … Au uitat să creadă, să spere Sau că există iubire… Au uitat să mulțumească, Să ierte, să

Te-aștept și azi, de-atâta timp Și au trecut atâția ani. Nu pot nicicând, să mă mai shimb Mi-i sufletul ars de vulcani. Stau singur în odaia mea Și umbrele mă înconjoară. Nu cred deloc,

Ani au trecut și eu, acum, Merg înainte pe-al meu drum. Stau și mă-ntreb: “Ce am făcut ?” Sau: “Oare timpul am pierdut ?” În față îmi apar în zbor Oameni și vremurile lor Și toți, cred eu,

Azi nu sunt trist, stau și zâmbesc - La tot într-una mă gândesc Ce am făcut și ce voi face, Gândurile nu-mi dau pace. Stau și visez, la tot ce-a fost - Mă-ntreb dacă mai are rost Să-mi

Amăgirea vieții noastre, Este sus acolo-n astre. Toți tindem acolo sus După ce-n pământ ne-am dus. Toată truda noastră grea Inutilă dealtfel, S-a sfârșit ca vai de ea, Năruind oricare

În deznădejde, ne privim Cu ochii mari întrebători, În liniște ne tot gândim Cuprinși fiind, iar de fiori. Vedem oriunde, doar trădări Așa ne sunt a noastre firi Și așteptăm mereu,

Săracul oraș dunărean Îmbătrânește an de an. Așteaptă trist și resemnat Ca un bolnav, bătrân la pat. Și ceața deasă-l împresoară, Coboară lin pe așezăminte, Iar totul e, ca-odinioară

E vară și e zăpușeală, Ceru-i senin și azuriu. Te-apasă greaua toropeală - Să nu mă uiți, de timpuriu! E toamnă, tot se veștejește, Păsări în stol, pleacă țipând. În valuri, pădurea

Copacii mari, copacii triști Se-apleacă jalnic la pământ Tu te cutremuri și șoptești Eu nu aud nici un cuvânt. Se-arată palidă și luna, Tu tot pe mine mă privești Și singur eu mă simt

Acolo unde gândul nu ajunge E liniște și e-ntuneric Și-acolo nimeni nu se plânge Și totul este efemeric. E frig acolo, toate-s neatinse Și nici o adiere nu se simte Iar zările sunt

Vezi oamenii trecând pe stradă Ca într-un carusel nebun Și-ncetișor cad pradă Tristeții cărei se expun. Nori de tristețe domină orașul, S-aude șters zumzetul lui, Și pretutindeni e