STOIAN PETRU BOGDAN

Stați! a apărut o muză Ce să scriu întreb atent Îmi trântește scurt o scuză Ce vrei tu! eu n-am... talent!

Aș vrea să fiu pâinea copiilor din Africa Aș vrea să fiu o virgulă atunci când lumea se va sfârși. Aș vrea

Cine e cocoșu-n casă? Strigi s-audă trecătorii Furios te-așezi la masă S-aștepți prăjirea răbdării!

Deschid ochii și sparg cu aripa coconul auriu. Umbre stranii se reped asupra-mi rătăcindu-mă. Caut, un strop de lumină dulce în beznă să imi astâmpăr setea primordială de liniște.

Stele topite măsoară noaptea din urletul lupilor copaci grizonți umbresc corbii albi prăbușiți în râuri de marmură

Clopotul bate cu spirale albastre peste pamântul rănit de cruci nuci albi cu frunze uitate de toamna grăbită sprijină norii păsări necunoscute jelesc cuibul prădat de un câine

Am căutat esențe în nesfârșite dimineți întârziate ai apărut timid și încet mi-ai umplut lumea explodând albastru precum ochii adânci cu iubirea mea ai creat viață și ai rămas tăcută mă

La capătul lumii pe o piatră tocită ascute coasa șarpele susură gânduri barbare încolăcit pe sufletul primului păcătos nori pârjoliți însetați de pământ fulgeră noaptea din ochii

Nucii plâng cu frunze amare în versuri de seri zgribulite vioara-mi șopteste iubiri iar bruma din vie îmi alunecă-n suflet și se topeste îndulcindu-mi privirea ce simte-o poveste dorind să

albatros în zbor lanțuri căzute pe țărm apus de soare

Sar zilnic din mormânt în mormânt în căutare de sensuri dar ochii lor plecați aruncă în mine tăceri nedumerit răscolesc printre răni să-mi recunosc întrebările rătăcite în lumea de plastic din

Ding- dang clopot cu sunet bătrân suit pe Biserică de Gheorghe în duminica aia când a venit apa mare pe ulită și noi tâncii puzderie printre rațe ne buluceam in curte aproape de el să

Îl privesc tăcut sânge de strugure brumat însoțitor enigmatic născut chinuit de o toamnă amară înger și demon tulburat- tulburător grăitor de adevăruri creator de istorii și vieți nobil ca

Aș vrea să fiu o lacrimă uitată pe buzele tale dimineața Aș vrea să fiu un deșert cu nori în poveste și valuri uscate Aș vrea să fiu o virgulă atunci când timpul va adormi

E noapte adâncă în camera goală viitorul se tulbură zdrobindu-mi violent libertatea O lună tremurândă, străjer peste suflet, desenează în fereastră umbre somnul viclean mă îmbie cu același

Lăsăm uneltele jos, ne cățărăm în prima maimuță și privim. Copacii se retrag în sâmburi obosiți să mai fie plămâni. Lacurile însetate, de râuri secate-n izvoare, își caută

Am să-ncerc acum, pe dată Să fac tuturor pe plac Renunț să fiu bou în ceată, O să redevin... brotac.

brumă în vie viața pleacă din cuiburi cântă poetul

Sunt singur și trist Prin pulberi de stele Prin muget de valuri de stânci ce se sparg Imaginea morții eterne, viclene Mă cheamă adesea Mă cheamă la ea. Sunt singur și trist Prin pulberi