Stelian STANCU

Deși părem atât de ocupați, mintea ne este lejeră, în așteptarea repaosului ciclic al vieții interioare. Ba mai mult, dăm semne de oboseală latentă, deși trupul dorește să exploreze timpul și

Scăparea vieții este pe măsură Atunci când te gândești la moarte Poți să îneci și ultima făptură Ce din el suflet încă îți răzbate. Tu ești un vagabond de rasă Făcut erou după o gafă epocală Și

Aș vrea ca totul să-ntrevăd, atunci când cuget și nu văd Aș vrea ca viața să-mi releve, mai mult decât eu regăsesc în seve Pe care le-am primit și încă, la ușa inimii stau să străpungă. Cândva eu

E cumpăna între ani Unii visează la mulți bani Alții își fac planuri magistrale Dar sunt și cei ce se gândesc doar la sarmale. În acest amalgam colorat Sunt și gânduri ce au dat Loc la

Te uiți la ei pe sticlă și ai vrea Măcar un strop să aibă De demnitate când aievea Lovesc pe cel cu gura slabă. Nu-i mai acoperă nimic Stau deghizați sub pătură Iar când apare un mitic Mai că

E seara magică a lor Doi câte doi se strâng La masa ce va fi cu dor Păstrată doar pentru un târg. Dorințele sunt mari, desigur N-a mai rămas nicio speranță Să pot a mai spera ce singur Mai

AAltar de speranță Cuget de simțire Viața în balanță Suflet în nemurire. Drum de libertate Către Cel divin Drum cum nu sunt toate Doamne eu la Tine mă închin. Stare de trăire Datină de

Trăim haotic Dezordinea ne invadează Doar libertatea de sub papuc E cea care uneori mai contează. Nu vreau sclavie Nici schingiuirea frunții Dar vreau să reînvie Ea conștiința minții. Vrem

Când tremură amoru-n poartă Uitând pe unde a intrat Când dragostea e moartă toată Crezând că s-a emancipat Când chiar și gândul e în comă Uitând că e doar dărâmat Atunci ce ți-a rămas în fine

Vara s-a dus în ritmul său Alunecând agale Lăsând ei toamnei acel hău Pierdut pe a sa cale. N-a mai rămas nimic prea viu Prea totul se usucă Nu mai e timp ca să mai știu De am tot chef de

Drumu-i lung și călător Vesel este trenul Când purtând într-un decor Haina sa cât unul Dintre cei ce s-au născut Vor mai crede-n soartă Va fi trenul cel făcut Să mă transforme-n

În fiecare an, e al lui Cu o săptămână înainte De ziua Paștelui Ce preamărit e Se serbează Floriile Sărbătoare mare în toate ... În care răsar armoniile Și e ziua în care tot se cam

Atunci când nu e anotimp În care somnul-i adormit Când nu mai ai nimic la schimb Atunci e timp pentru el timp. Atunci când ai rămas stingher Cu nemurirea fără de hotar Când a murit el verbul

Orașul are mirajul său nemuritor În aparența sacră Căci e neiertător Să vezi cum fără vlagă Pătrunde în tine fiorul denunțător Al lipsirii de libertate A ceea ce odată însemna identitate Totul

Putem avea dreptate E buna, sănătoasă Dar nu e loc de toate Fără a fi aleasă, Ea pacea ce-i stabilă În strânsă libertate Ea pacea fără tihnă Cu sucul de dreptate. Căci poţi ceda o zi Şi

Tu ești oglinda vieții mele O armonie-n Univers Tu ești minunea dintre stele Tu maica mea, cu unic mers. Măicuța mea îți mulțumesc Pentru că ești cu mine Te-nalț în gând și îți primesc Sfatul

El omul se privește fad În al oglinzii ideatic Tremurător răspuns, când cad Pe ici, pe colo urme carismatic. Mă tot privesc și nu găsesc Acele diferențe certe Între eu om împărătesc Și-o

Ard stropi de gând în contemplare Și mă aplec pe ramura durerii E trist când visul e amurg de-mbălsămare Iar amintirile își caută ploierii. Păsări abundă în plăcerea ceții Iar roua dimineții e o

Tentacule astrale ard în amăgire E timpul marilor imperii De stări ce nu mai pot fi contopire Decât în arșița pierdută a verii. Privesc clepsidra timpului ce trece Uitat de cei ce au găsit

Te-apleci cu fruntea peste stele Uitând al timpului noian Și te-amăgești cu gândurile Ce au venit la tine într-un an. Aș vrea să văd acel cuvânt Pe care ea natura l-a purces Atunci când stam

- proză scurtă - Mi-am rezemat fruntea de cea a muntelui. Era un munte plin de speranță, dar prea gol de seva puterii divine. Deziluzia mea era chiar și a lui, chiar dacă doar unul era

Nu ştii, nu vrei, nu-ţi pasă Deşi n-ai chip bonom Dar laşi să pari frumoasă Cu mintea de mormon. Te crezi chiar universul Dar uiţi că-n nefiinţă Îţi poţi găsi doar mersul Spre lipsa-n

Adunăm clipe cu nesaț Sperând aidoma în reverie Le ducem după noi, sub braț Dar am pierdut o armonie Cutezătoare arme cu săgeți măiestre În avangardă stau expuse În contemplarea vieții cam