Destine paralele

- proză scurtă - Mi-am rezemat fruntea de cea a muntelui. Era un munte plin de speranță, dar prea gol de seva puterii divine. Deziluzia mea era chiar și a lui, chiar dacă doar unul era cel ce realiza. Oare cine? M-am aplecat la poala sa, pentru a-mi cere iertare. Atunci, balsamul amorțit al simțurilor sale mi-a inundat trupul, sufletul și parțial mintea. Plângea necontenit, ca și cum deziluzia mea era și a lui. De ce eram dezamăgit? Aveam starea de nesfârșită împlinire, a goliciunii propriului meu suflet, asemuită piramidal cu hăul interior al muntelui. Eram zvelt, dar așa era și el. Și totuși, dinăuntru-mi eram secat de seva existențială, banal împletită cu amfora contopirii divine. Cât din noi era totuși împlinire? Poate prea puțin, pe cât arătam exteriorului și totuși prea mult pe lângă cât a mai rămas, după ce am oferit totul...