Stelian STANCU

Globuri sunt în depărtare, chiar și-aici la lacul care Pare trist și nevăzut, de cei ce l-au tot avut Martor la a lor chemare, de iubire și culoare. Să fie oare uitare, sau o lipsă de

Clipe ce curg în noima lor Ademenind privirea Pătruns ești de ce-i cel mai dor Alene-i amăgirea. Curg lacrimi la apus de vânt Și reînnoadă visuri Fără de noi nu-i început Nici vorbe fără

Mă-nalț ca să cobor din nou Pe cer e nor amalgamat Aș vrea să fiu al tău erou Și să privesc în dreptul necurbat. Dreptatea e chiar relativă El adevărul n-a-ncetat Să mai însemne recidivă Din

Seară de toamnă Ce strecoară mistere Cu aromă de doamnă Între două himere. Luminile nopții se lasă domol Pe marginea poveștii apare un nor Privirea e blândă, iar vocea simbol La limita nopții

Zi de început de primăvară Ziua femeii se serbează Din vremea grecilor antici bunăoară În acel anotimp când viața se armonizează. Anticii greci o serbau pe Rhea, prima doamnă Mamă a tuturor

Ard clipele pe arca timpului domol La răsărit a reapărut furtuna Miros intens de flori de câmp, frivol Dă buzna peste ea minciuna. Pe jos, acolo-n univers Minuscul, dar nu neînsemnat E-o

În luna aprilie, din Capadochia În ziua a douăzeci și treia E pomenirea sfântului Și măritului marelui Mucenic Gheorghe întru credință Purtătorul de biruință. Biserica creștină cu

Trăiesc în adormirea clipei Cea cu miresme de cu seară În colț, în răvășirea aripei Stă viața mea pierdută-n doară. Fumegă sufletul sub baionetă Iar mintea este în tranșee N-a mai rămas decât o

Stropii de ploaie spală alene Minți învechite de iarna trecută Sângele aleargă grăbit el prin vene Munți de speranță fac o nouă redută. E primăvara verde, tangou de viață Pe care natură îl

0 (zero) e cifra de start, ce adesea o legi de vrei Cu nimicul, cu-nceputul dragostei cea din ”mai trey”. E simbolul neființei, al lipsei de existență Și doar gândul că mai poți, te lasă fără

Natura stă să încolțească Vlăstarul speranței Ce doar ea creația vrea să rostească Din bulbul revelației. Spectacolul naturii e creat divin Nu mai este dor, nu mai e nici chin Căci tot ce

Esența curcubitacee Răzbate în neant de vânt În zări se-nalță mândre zmeie Stropii de gând sunt aprigi pe pământ. Conclave se ademenesc subit La răsărit, să piardă el apus Se sorb iluzii către

A mai trecut un an din noi Cu bune, rele, bucurii, nevoi Cu fericire, lacrimi, magie, chin Au fost momentele noastre și mă-nchin La tot ce-a fost și-a fost Dumnezeiesc La tot ce-a fost un dat

Parcă a fost mai ieri, cândva Când eu am fost cu mama ta Porniți pe drumul cu de toate Când am lăsat totul în spate Și am purces a semăna Flori multe în glastra cea Noi am avut-o în grijă

Alunec cu priviri absurde Peste rădişul făr-de noimă Sperând din nou să ne abunde El fondul fără de vreo formă. Absorb desişul vremii tulburi Cel presărat cu diafane Încă mai caut printre

Trăim murind continuu Puțin câte puțin, dar sigur Și-atunci când ești dezamăgit te-asigur Ea liniștea eternă e-un ambiguu Simbol de nostalgie de trecut Dorință de ce n-ai cunoscut Stare de

Să nu te-ncrezi în mare La răsăritul soarelui de vară Când inima te doare În așteptarea ei iubirii, cea primară. Să nu te-ncrezi în vânt În arșița de soare efemeră Când gândul fuge după o

Reînoind demersul blând De-a fi doar vesel, nu în gând Ci în amestecul de vreme Pierdute sunt vorbe prin semne. Cu tine stropii nu mai plouă Cu tine-i tot, e totu-n două Cu tine viața se

Dimineţi presărate cu ploaie În primăvara sufletului tău E mult de când visul înmoaie Speranţa gândului cel rău. E ploaie de-nceput de lume Şi soare e în ea dorinţă De vei avea cine

Trecut-au anii cu nesaț În somn adorm iluzii Cu vremea trecătoare merg la braț În minte-mi plâng confuzii. Au fost și zile azurii Ploi au cutreierat prin suflet Au fost și vise timpurii Dar

E toamnă-n suflet, afară-i iarnă și-un răsunet Pătrunde-adânc în celulele incandescente, pe alocuri albe-violete. Gândul zboară șugubeț, ca în prima sa tinerețe Peste un trecut ce acum îmi pare a

În spiritualitatea populară bucovineană, se spune Că Dochia este divinitatea agrară, anume Ajunsă la vârsta senectuții sale Ce începe o ascensiune cu valențe magice, care O fac a muri și renaște

M-aplec cu dor spre bolta nemuririi Spre a reverbera celestele senzații Mă las pierdut în amalgamul firii În colțul magic ce doar halucinații Mai pot reda dictonul deznădejdii mute Pe avatarul

M-aplec să-ți sorb a ta privire E tristă și îngândurată E un amestec de iubire Pe care am simțit-o viața toată. Mamă frumoasă tu colț de rai Nu te grăbi, te rog mai stai Să-ți spun ce încă nu