Stelian STANCU

Mereu am cerut ceva Să mă fac mare Să fiu în stare Dar înapoi eu când voi da? E o mică întrebare. Stăm și privim în zare Ne dorim cât nimeni n-are Totul este în mișcare Dar înapoi când vom da

Stropi din gândul fără fond Pori de vânt aleargă-n cale Floarea clipei e la eșafod El destinul e pornit la vale. Totul este întuneric Ea lumina e simbolul nopții Limitele au un punct

Curg amorțite sentimente Pe raza soarelui domol E toamna ce adoarme chiar cuminte Lăsând arome de un gust amăgitor. Aburul vieții e confuz Ea moartea ne-mpresoară Dar va învinge aerul difuz Pe

Mă las dus de amăgire Chiar dacă știu că de mâine Va plânge iar salcia-n lac Va râde el lacul posac. Iubirea e miracol pus Să fie ceva și de Sus Destinul e să le facă pe plac E dragoste mare

Am obosit să cred în tine Cu stropii tăi sărați, iubire Mi-ai răscolit ale mele vene Tu marea mea, vis și mistere. Așteptările se pierd alene Când timpul trece în viteză Te regăsesc printre

Clipe de reverie-n semne Alene gândul îl urnesc Vise ce stau să ne îndemne Spre ce-i firesc, nu nefiresc. Luciu de stele se înalță Coboară triste gânduri plânse Luăm ce-i bun de la ea viață Și

Nu e nimic din ce te-aştepţi Pe alocuri poţi da greş Este o vorbă din cei înţelepţi Să nu pui praful doar sub preş. Natura ţi-a mai dat speranţa De-un număr fără numărare Dar tu privind greşit

Biet actor în haine triste Cu aspirații efemere Tot mai crezi în acatiste Ce nu au încă putere. Viața este un film trist Cu finalul regizat Iar tu ești acel artist Ce se vrea doar

Am mers pe drumul fără stres Până în vara lungă Pe câmp am presărat ades Un strop de armonie-n dungă. Perseverența se adapă din uitare În zilele de amalgam solar Atunci când disperarea moare E

Te-ai întrebat ce ai avut De nu ai dat putere La cel ce sta neabătut Și îți cerea tot vrere. Te-ai repezit la infinit Crezând în nemurirea clipei Dar te-ai împiedicat subit De ce era urzit

Ce senzație ciudată, e o atmosferă minunată E starea de hibernare, de nu o ai, pe loc apare Și te-ndeamnă la visare, vis feeric ce nu moare Vis de iarnă ce ne-aduce, gândul bun și totu-i

În asfințit adorm doar gânduri Ce ziua le-a aprins pe rug Ia urma de citește, nu fă riduri Și uită clipa ce a tremurat în frig. Pe caldarâmul încă fără vlagă Ei pașii se perindă-n ascunziș E

La umbra de sub raza plină În arșița fără sfârșit Unde nu-i soare, nici lumină Doar gândul bun stă răvășit. La ceas fără de-ngăduință În albul fără de culoare Unde nu-i loc de biruință Doar

Zilele au izvorul lor Se prea petrec deșarte Sunt vise ce se nasc și mor Se depărtează toate. Trecute sunt clipele triste Trecute și preapline De amalgam și false piste Ce te cuprind

Privim în sus, credem sublim Că Domnul stă şi ne aşteaptă Ne facem poate că iubim Dar mintea este pe o treaptă, Pe care trupul o dezbină Pe care sufletul o cheamă Pe care prinde doar rugină Pe

Durerea naște mai mereu durere Tristețea naște pururea tristețe Dorința naște doar dorințe Uitarea naște fără a uita uitare. Treziți amurgul să răsară Iubiți doar clipele senine Lăsați durerea

Sunt momente când din mine, se pornesc vreo trei duzine De speranțe-n adevăr, de iubire-n simț și-n zbor Trec prin minte vinovate, gânduri de iubire toate Lasând gol în vidul care, rezervă loc de

E un amar de timp de când O iarnă lungă-i parc-n gând E frig pe prispa minții tale Dar este frig și mai la vale. E un amor uitat de timp În iarna fără anotimp E amorțit gândul în poală Dar

Nu e moment să crezi în stele De nu ai semăna pământul Căci nimeni nu mai crede-n ele Chiar de ar fi grâu cât năutul. În bezna nopții înstelate Pământul e pustiu și trist Doar mintea

Copacul este un întreg În genealogie și nu numai El caută un punct s-aleg Al vieții curs în zilele de mai. Stă bine-nfipt cu rădăcina Cum stăm și noi în libertate Dar mai abate, bat-o

Privind amarul de departe Și rătăciri de vânt turbat Alegi departele aproape Și gândul bun ca pe un dat. Privind amorul de departe Și alergând după himere Alegi iubirea ca dreptate Și

Simt miros de alb Căci negrul mă omoară Sorb parfum de roșu Și las gândul ce zboară, În liniștea albastrului brut La margine de drum neînceput Când dorul stă să prăvale Doar gânduri, de o