Stelian STANCU

Tremur de rouă în amurg Sublimul stă în dezmembrare Viața se pierde ca pe rug Zilele trec plutind amare. Adorm doar gânduri neîmplinite Azi am uitat să mai respir Tu mă privești pe

Privesc părinții din al umbrei semi-întuneric Dar ei mă simt, mă lasă și așteaptă temător Momentul când doar glasul lor Va rămâne în amintirea mea patetic. Stau și privesc spre ei cu drag, mă

Șchiopătând în lung de cale Doar cu poftă de vorbit Au ieșit în plină vale Broaștele la orăcăit. Una spune că e o doamnă Și n-ar face niciun pas Până când în vals de toamnă El broscoiul, face

Atunci când tu privești în ochii mei, vezi chiar mai mult decât spun ei Atunci când te reverși cu foc, spre al dorinței aprig loc Atunci când crezi că numai tu, mai poți dori ce altul nu Atunci și

Suflet gingaș în aparență Dar cu porniri vădite spre demență Te zbați subit în cercul tău Fără-a-nțelege că le este greu Celor din jur să te suporte Că-ți sunt apropiați și-i forte Să scapi de

Ai fost aici, ai fost o floare Gândind la el visul cel mare Tu crezi în mine, mai vreau cu tine Poate că timpul va decide bine. Þi-e teamă, dar îți dorești mult Iubirea cea ce este cu tumult Și

Starea de amorțire este bună Privită prin desișul gândurilor Că îmi amintește că-ntr-o lună Voi fi tributar lor visurilor. Senzațiile de mister se-ncheagă În adormirea clipei rătăcite A mai

Natura zburdă făr`de sens Crezând în reînviere Dar mai e timp pentru revers Iarna e fără de putere. Nu ninge prea din cer Ci norii ne şoptesc De nu mai vrem să fie ger E timpul să

Pe munte visuri se rostesc Fără a da de veste Că pot să-nsemne nu povară Ci, doar ce e firesc, Ea viaţa lină, în trăire Pe care o avem Ea viaţa fără de oprire Ce o sorbim efrem. Plouă

Întunecate culori se scurg alene Peste tot ceea ce noi simțim în vene E colțul inimii ce trist, agale se privește-n lacul mixt Cu apă dulce și spărată, cea dulce e din suflet luată Iar cea sărată

Suntem dependenți de astre, de magistralele albastre Ne naștem pentru a muri, dar e și timp pentru a pătimi. Clișeul este arhicunoscut, dintr-un neant ai apărut Și îți trudești viața pe-ndelete,

M-am aplecat să ridic o boare De adevăr pierdut în iarbă Am presărat apoi o floare Peste văzduhul fără vlagă. Sunt amintiri ce reclădesc Iluzii ce coboară-n noapte Apoi pe rând ușor

Cenușă cu simbol discret Amărăciune fără margini Mi-aș da și viața întru amanet Pentru o clipă de imagini, Din el îndepărtatul timp Din floarea roșie de vară Din macii ce nu cer în

Simt arșița stărilor de decoagulare a minții Sufletul e pornit deja spre abisuri magistrale Speranța invocă timpul de concediu pe caz de boală Inima-i plecată în vacanță de refugiat, când ei

Plecat-am singur, nu pe jos Dar amintind de el trecutul Și mai speram prăpăstios Un viitor cum n-a fost altul. La târgul cel frumos din deal De țară depărtată geografic A răsărit parcă-n

Cerem fără a gândi A avea nevoi ori ba Vrem să stăm a nu trudi Dar să nu fim duşi cu vorba, Pentru cele ce nu suntem Pentru cele ce nu-s gând Pentru cel ce nu concepem Pentru cel ce nu e-n

Două inimi stau la sfadă Și se-ntreabă: tu mi-ești dragă? Una spune introvertit: nu știu, poate, ce-ai pățit? Cealaltă e extrovertită și zburdă veselă și cântă: Te iubesc de nu mai pot! Te iubesc

Iubirea e nemăsurată, atunci când dă năvală toată La cei ce se iubesc profund, când dragostea ea forma nud Sublimă și mereu la locul ei, e sentimentul faptei ce-i Făcută când ești nevinovat, când

Pe valurile ce străbat Purtând un gând pesemne Un orizont în lung și-n lat Ea viața vrea să-nsemne. Eu matelot pe largul vis Cu rele și cu bune Mă las în căutarea unui abis Ce parcă ar vrea a

Privesc spre unda de maidan Pierdut departe în trecut Parcă era acum mai an Când timpul meu a început. Mă uit la stropii cei de soare Pe care bolta cerului îi soarbe Nimic nu mai aduce

Proprietatea este apanajul libertății Îți dă puterea, dar și dreptul vieții. Dar ce te faci atunci când din întâmplare Iubirea ta are scăpare, privind pe lângă cercul clar La cei în jur, căci e

Răsărită-i primăvara Cu alai de peruzea De din zori pân` decuseara Flori de gând e viața mea. Albe, nobile, sublime Cu parfum de neuitat Flori de mai, stau să imprime Vise ce s-au

Trepte spre cer, se adâncesc în dram Lăsând pământul la răscruce Sunt ramuri ce adesea cad în geam Spunând el vântul unde duce. Noian de anotimpuri sunt bizar Pierdute fără de vreun

Pe valurile vieții Plutesc visele mele Rătăcitor printre scaieții Cei de pe cer și nu din iele. Stropii de gând pătrund în suflet În căutarea clipei Pe rătăcitoarele amurguri, ce c-un