Stelian STANCU

A fost un dar, Dar neașteptat E poate doar un divin har De a primi un bob pătat. El bobul de muștar, se știe E mic, prea mic ca bob Dar când învie Se face mare, dar nu snob. Surprindere,

Când norii se răresc în suflet Când bolta minți-i cristalină Când inima îngână-un cântec E clar - doar binele-i de vină. Când stropii ard pe fruntea-ntinsă Când cârd de gânduri răscolesc ea

Þigle abrupte se potrivesc în eternitate Mândre și îngemănate, ele acoperă casele Strâmtă e intrarea pivniței în care stau cartofii peste an Din cimitirul albăstrui se aud hodorogit clopotele. O

Ne căutăm emoțiile, ne adunăm gândurile Dar privim și la cei din preajma noastră Poate prea din preajma noastră. Rândurile Se strâng când este vorba de cei foarte dragi, și-n glastră Ne privim

De m-ai privi în zori de zi Când roua stă să mă inunde-n suflet De-aș accepta ce tu mai crezi Ar avea încă un mare răsunet. Căci viața este ea făcută Să ne lăsăm pe-al timpului fior Și doar

Urme pe nisip (Sens unic) Îmi umezesc pașii în apa mării, privirea ta exprimă clipa disperării Piciorul drept e mai înțelept și face primul semn pe nisipul incandescent Tu privești în urma

Trăim urgia luptei existenței El trupul se hrănește des Din latura umbritei ei ființei Când mintea nu are de-ales. Triunghi bermudic fără de ieșire Căci trupul e frivol, o știm El sufletul nu

Clepsidra vieții Deși identice în forma lor, sunt total opuse în tot ce măsor De le privești de sus în jos, ele par una plină, iar cealaltă e interpretarea totului pe dos De le privești de jos

Te regăsești în ce vrei tu Adesea nu-ul nu e nu Chiar abandonul e atu Atunci când nu: Când nu zărești calea spre cer Când nu mai poți cât puteai ieri Când nu mai vrei a continua De a tot

În viață totul este așezat: Nașterea e de la Cel de Sus Moartea e undeva acolo pus Dar important este a ști, dacă norocul vine întro zi. A apărut chemarea, cu ea și paloarea Tensiunea crește,

Dumnezeu a creat pământul Dumnezeu a dat cuvântul Dumnezeu a stimulat gândul Dar a dat și pe el omul Să rodească precum pomul. Din al raiului decor A apărut un omușor Cu-ale pământeștilor

Când contopirea orbitelor dragostei se face cu lacrima de bucurie Îți spui că ai atins apogeul, deși mai vrei, mai mult Când fruntea cea înaltă a conștiinței se intercalează cu dorința cu

Ești simbioză de trecut Sintetiză a minții în așteptare Ești început de tot ce-am vrut Dar ești și glasul disperării care Așteaptă încă liniștit, vulcanica iubire Semnul profund de amăgire,

Iertat să-mi fie chipul întristat Și zâmbetul uitat de vreme Te lasă dar de tot ce-am epatat Căci n-ai motiv spre a te teme. Iar când stă soarele din nou s-apună Iar luna se îmbracă-n noapte Tu

Nu fac extensii fade Și nici nu sunt absurd Dar am să mă rezum La cazul meu zălud. Cu multe pile puse Chiar și cu parapile Grăbit sunt către ușă La medicul de “bile”. E medic

Renasc prin legăturile celulare Mintea alunecă gânduri la vale Sufletul caută ghioceii în inima mea mare Mâinile agale răscolesc prin buzunare În căutarea unei monede ce mă poate duce Undeva,

De mă vei chema cândva Alături să îți stau De vei sorbi din clipa grea Nu voi ști să îți dau De vei amorți starea de bine Pe când privești în gol De mai aduci și fericire În viața-mi ca

În amalgamul de iluzii Pe care le trăim intens Se nasc adesea și confuzii Dar sunt și clipe pline de imens. În adierea de momente Pe care hotărât noi le creăm Adorm trăirile latente Și stau de

Pe alocuri, mai de vară Fără gând de răzvrătire O păstaie cam amară Vrea să facă nemurire, Din al ei şirag de visuri Fără pic de supărare Ca la toamnă din abisuri Să găsească o cărare, Pe

Suflet blând și cu știință, dispus și la pocăință Pocăință ortodoxă evident și nu altă formă inerent Ai apărut în viața mea, ca o stea de undeva. N-am crezut vreodată-n viață, că iubirea

Ramuri golașe se aruncă-n geam Privind în interiorul presărat mai an Cu gânduri și speranțe, acum e un noian De amintiri deșarte, mai ieri încă plângeam. Dar luna a pătruns și ea, prin aripa de

În vadul strajei din altar Pe care doar poeții L-au tot slăvit cu vorbe doar Până-au amuțit scaieții Se plimbă nostalgia-n dres Luat doar cu trei parale Și caut lucru de-nțeles Pe care l-au

Parcă pe neașteptate Fără timpi de ea tăgadă Toamna-ncepe a răzbate În natură, deîndată. Cu alai de peruzea Cu dorințe negândite Toamna vrea ca să ne dea Forme, stări nebănuite. E aromă de

Mă privești cu subînțeles Natura e trezită la viață Mă porți în gândul tău intens Totul în jur stă ca de gheață Iar când accepți că nu e mers E prea ciudat să nu-i faci față Te lași răpus de