Ștefan Petrea

E noapte și e fără de tumulturi, E vremea adevărului mărunt Se-adună-n liniști ai enigmei vulturi, Mă tot întreb de sunt ori de nu sunt. Nici ploaia nu înfige-n piele cnuturi, Mă scriu pe-a ta, în

O, mamă, ce din sânii tăi verși stele, E nuntă de război în galaxie, Sidefu-n bezne e-n anorexie Pe întuneric lacrima să-ți spele. Tu porți o constelație sub ie, A laptelui culoare ții în

Cu ochii tăi căutători în noapte Ucide-mă, cum dulce vasilisc, Aștept un văz de stele să te-nșoapte, În urma lui un haos rece risc. Dar către Domnul trec prin căi de lapte Privirea ta privind-o prin

pe piatră ploi, un abur se înalță iubindu-se cu cer de dedesubt eu în odaie,-n sfânta mea distanță ci totuși lacrima din ochi mi-am rupt. de drumul de pe-afară mă încalță înot prin bălți cu sinele

Cu fleacu-nsămânțat în umbre tulburi Pătrund în ale lunii suburbii Și respirând doar păsări fără cuiburi De-a ta iubire-n pieptul meu vorbii. Minciuni hălăduiesc de leac prin plumburi, Ne curge

carenele corăbiilor din noi erau mângâiate pe brațe de valuri de stele, timonele ne aparțineau lunii ce mirosea încă a cer proaspăt, el ne primea duhurile ridicate din reavăn să ne strige-n adânc de

castelul meu se va clădi pe ape și nu din piatră ci din cărți de joc adânc de vreme viața ca să-mi sape a trece înc-un leat pe-al meu noroc. privirile-amintirii de-s mioape cu astăzi pe un mâine-a

mâine mă nasc în uciderea multor ani pe pământul acesta vopsit în negru, ca pe o amintire cavoul îl port cu mine pe drum, s-a ivit la ivirea-mi pe lume tu, femeie, încă mai porți iubirea-mi atârnată

Păreai că dormi, pe-atâta de frumoasă Nici nu visam că Moartea te-nviase În nemurire. Carnea-mi de pe oase Coboară în pământ fără de Coasă Și-mi dezvelește sufletul. Miroase Pur a zambile și-a

Alean îmi e de verde-al vieții mele Și de-alb în păr să nu-mi mai fie teatru Să stau la sânu-ți, mamă, idolatru Al hazului ce lacrima să-ți spele. Că azi tristețea-mi joacă-n ochi pe patru Chiar

În noaptea care miez de veci tot vinde Au adormit minciunile profund Ducând de vise omului merinde Și-n zborul cel de înger mă afund. O umbră de prin stele se desprinde A își înfige taina dulce-n

bătrâni fiind doar ochii copiilor din noi pot privi joaca luminii cu noaptea, trăim în bezne nemirosind nici măcar a umbră, când facem dragoste ne putrezește dumnezeul partea dinspre răsărit a

liniștile se adunaseră în părul tău negru cel de sub buzele mele sărutul pe creștet avea forma întunericului noi nu știam alcătuirea lumii aveam o noapte cu stele pe farfuria cerului când ploua ne

Nu mint, iubito, când îți spun că-i lună Iar stelele se scaldă-n mare-adâncă Albindu-și straiul de lumini pe-o stâncă Și-i mult pân* feeria să le-apună. Tu ia selena-n umbre de-o mănâncă Și aștrii

un edificiu-al șoaptei se dărâmă, dansez în strigăte de dulci femei din una-n alta fără plasă-n sârmă, rămân din ele ape-n ochii mei. oglinzi retrovizoare-n ploi cern râmă din ieri. acum mi-e-n

Pământul, în a oamenilor sferă De-mi bea din vene strămoșescul vin Un haos steaua-n frunte îmi oferă De sunt ateu ori dacă mă închin. O nemurire tot chema din eră Matoală de atâta sânge-n

pletele mele de Samson, călcâiul meu de Ahile sunt pernele acestea de hârtie de care-mi sprijin somnul și tristețea-ntreagă-a unei zile

Oprește timpul goana sa pe-o clipă, Secundă neumplută cu hazard, Aprind o nemurire într-o pipă, Combustii de prin veci ce-n stele ard. Și inflamându-mă, nebun, cu pripă Pe-obrazul lumii nu-mi așez

lacrimă o beau - un ceai din ceașca ceașca goală - gâtul e inert

Cuțit de ritm, pumnalul de prin rimă Poetului devreme se abat Că în târziu e dragostea infimă, De alb un dumnezeu cutreierat. Scriind pe alb în albul vers e-o crimă Și glie nu-i în bătrâneți de-arat

Ou e-n racla de a scrie Ies din el lumini de moarte Pântece brodând sicrie Poartă liniștea s-o poarte. Când tumulturi vin din haos O cafea e-n dimineață Lumii spre a-i fi adaos Nemuririi ce

de flori grădina-i drum frumos și reavăn, parfumul se alcătuiește-n pisc, mai torn în gura sobei strop de lavă-n poveștile acolo să le isc. pe bidiviu de primăvară-n greabăn sunt ochii ce atârnă-n