Ștefan Petrea

Mai lasă-ţi, mamă, vorba să mă-nşoapte Şi de năzbâtii încă mă mai ceartă Mai scrie-mi sânul tău pe tâmple-n soartă Pân vei pleca pe căile de lapte. Şi de fecior păcatele îmi iartă Să am

Cafeaua-n dimineață bea coșmarul Ce l-am avut în somnului tenebre Mă îmbăiam în zgomote funebre În bar de criptă Iad era crâșmarul. Topoarele tăiau să poată fierbe Paharele de vodcă. Vine

din zări cocorul vine cu turbare, înfige gheare în omăt acelul puțin, de-abia-n ivire-i ghiocelul de n-a mai fi, să șadă în ierbare. schimbări de vremuri țes în noi flagelul nu ninge că-i

în pat se întâmplau pățaniile de carne ne transpirau limbile pe hărțile trupurilor mațele ni le mâncaseră fluturii într-o sferă de tăceri multiple va veni Hristos să se cunune cu Moartea în

delirul rănii e extazul luminilor stinse luna se agață de cer să nu cadă prin gaura de ozon urbea e adormită străzile au miros de noapte moartea mi se așezase de un timp în vascularizare eram

Tania era o femeie terestră, m-a iubit până mi s-a albit contul la bancă apoi a intrat în altă orchestră pe rană încă mai port zgancă, era o vreme când din rana aceea năvăleau cuvintele ca

așez în tine flăcări când te ating în noapte în moile-așternuturi cu rece a mea palmă la ușa noastră,-n gaură de chei un înger scoate o sudalmă că n-are voie la femei raificată e odaia-n care

Mă locuiește lin nesomnul, straja În nopți argintice. Pe-a bolții strană Stau stelele ca ținte-nfipte-n rană Când sapă-n tine plăgi nefirii vraja. De-atâta singur, o bacoviană Cântare beau.

s-a pogorât o noapte de absențe a celor ce-mi arată căi spre rază din trup de aștri smulsă cu emfază dar părăsită până la esențe. pe-atunci naiv era la mine-n frază apoi călătoream prin

mâncat ca de carii sufletul meu răspunde n-ai, băiete, atâtea secunde pe câte-s pe avarii dar tot, cu fleanca stinsă-n bot clipe rumeg, pe-afară-i umed nasol, dar tot voiam s-o pun de un

ce liniște în toate era în blânda sferă când atingeam pe oase iubită a ta carne și-n vocea ta putândă zenitul să-l răstoarne nadir cuvânt alene în grai mi se oferă. mă-ndoliez cu tine în beznele

război e-n mine altora-l cunoaște de ploi când spaima-n ochii lor e-avară ca o speranță ninge-n primăvară și rugi coboară sfinților în moaște. pe drumuri plânse umbre trec pe-afară pribegi,

Sub cuie plânge vinul blând şi sacru, Un sânge-nrourând cu taine Mielul Va învia, că mare-n Cer e Ţelul, Făcând pe lume în infern masacru. Şi printre demoni de a fi măcelul Ci iadul

Se lasă noaptea între noi, iubito Și întunericul ne bea din sânge Potopul de simțiri din iad ne-nfrânge Zadar dumnezeirea am cioplit-o. Preocupări asemenea, nătânge Au fost de când și vremea a

pe zare curgi în șoapta măiestrită căci te-a strigat din mal de lumi Poetul, era sărman la zale-a minții, bietul și sărăcia lui era vestită. când alții lanțu-și poartă cu încetul pe sub o

Subit plecarea-n tine se arată, schelălăit de pumă-n verbul rece cu gluma-n mine de subit se-ntrece, m-aruncă-n cartea vieții la erată Subit suflarea-mi da să se înece, muream subit ca strâns

în prăjituri de literă-s delicii ce ancestral hrănesc a mea sorginte și ochii urc spre floare de cuvinte dar tot mă însetează umbra fricii. genunchii ruga vin să o alinte dar lumânarea

A umple rază-i stelelor juneţe De haos când se vindecă la poale Şi au cămăşi de patimă ce-s goale O cruce fără lacrimi să înveţe. Şi au lumini de frig iscând petale În floarea lor ajunsă-n

de vid era-ntre noi nimicnicie eu mai matol, tu zornăind cerceii pe care ți i-am dat în ani aceii la Domnul nefăcând ucenicie. eu tot urlam în glii cum strigi tu zeii pe chipul tău cioplit

de frig e-aproape arşiţă pe-afară e basm la gura sobei a păduri a rugă fumul suie din ţigară că din păcat Tu, Doamne, mă înduri. şi lemne-n foc a codru frânt strigară din vâlvătăi poveste-n

Când Răul şi cu Bine nu vor să se-nbuneze Războiul dintre sfere e adâncit în tine Chiar dacă ai o floare tăcerii pe retine Cât guraliv parfumul în nări pe metereze. Război e-nvins de floare-n

Ca-n răni de vifor vinu-n mine sapă Mormânt comun al gândurilor treze Ce pier anume cuget să viseze Şi foc eresu-i şi nestins de apă. Mă minte adevăr ce fără miez e Pe cât în propriul