Ștefan Petrea

Fâșii desprind din inima ta caldă Ca să pansez geroasa mea gândire Păstrăm iubirea noastră în clondire În care viermi de nemuriri se scaldă. În pântec porți o tainică rodire Și-nn suflet

Serbez cu ochii zări îndepărtate Și aș zbura, dar n-am aripi. Dezastrul E că-n amurg nu pot atinge astrul Ce stins coboară în captivitate. Se-nalță luna. S-a umplut albastrul Cu mii de stele

Și mor un ceas. Mormântul mă respinge Căci viața încă-mi urlă-n sânge. Pito Așterne-te pe masă, fericito Căci hram e-n oase, Crist în carne ninge. Statuia criptei azi am ratăcit-o Și dor de

un cal alb rosteam în căpăstrul norilor așezându-și copitele pe văzduh ca pe o apă tulburând zborul păsărilor ce vin inorogul și-a vomat cornul în pieptul unui arbore

mâine va fi o altă zi ce va aduce poate ploaia cuvintelor nerostite din noi desculți alergăm sărutând pământul cu tălpile ne vom înnoroia de roua ce cade ca un plânset pe

străjer fără voie păzesc umbrele aruncate de lună ce se rotesc odată cu aceasta păzesc umbrele caselor și ale arborilor Somnul e plecat în croazieră de nuntă mireasa lui mă vizitează

crima de-a te fi iubit n-o poți șterge doar ea va rămâne martor asemănării noastre ca apa dintr-un ulcior din care torni în cană dar tot apă rămâne ca sentimentul acela viu ce îl simt

rătăcesc în curul gol prin temnițele minții colo zace un gând despre angela dincolo unul despre maria și tot așa pâna ajung la ereziile încătușate și strig privește, Doamne, m-am lepădat de

trăiesc cu o cască de miner pe creștet în fiecare zi sap galerii lovind cu târnăcopul în roca sufletului trăind mereu cu frica că peste mine se va prăvăli Cerul negăsind filonul ies la

verdele a cuprins câmpiile ca o barbă lăsată la o moarte mă enervează până la exasperare că el e verde iar eu am început să bat în gri aud cum surâde pământul el a întinerit pe când eu mă scurg

ploaia lasă în nori o rană cum cuiva i s-ar amputa lacrimile o pansezi cu aburii pământului și cu necazuri ori bucurii cam acestea erau gândurile mele pe când mergeam spre casă prin dușul aspru al

Nichita avea ochi de vers cu privirea așezată invers gâtul i se inunda adesea de cuvinte buzele-i erau calea cea mai scurtă către minte și de acolo către suflet erau cale și către sufletele

Și mă ridic, făcându-mi ochii roată Nu-mi amintesc de-a creierului stingeri De rouă șanțu-i jilav la atingeri Băut-am decuseară crâșma toată. Opriți! Nu am nevoie de deplângeri! Îmi curăț

Tușind în noapte îmi aprind țigara Ulciorul stă alături. Reazăm toarta De cotul meu unde mă doare soarta Gâtlejul juri că parcă-i Niagara. Privesc spre cer citind în stele harta Să văd când

Va trece lin și Paștele acesta S-a aduna-n ulcior iarăși veninul Din cui minerii scot casca și chinul Drumarii își îmbracă-n silă vesta. Soldați prin țări străine zic \"amin\"-ul, Li-i soră

ieri am dat o fugă până la munte tata are o căsuță acolo miroseam ca de obicei a ștefan adică a săpun și puțin deodorant mai lăsam în urma mea și o coamă de aftershave cred că de asta muntele se

iubito, înfige-ți palmele în sternul meu și trage de coaste, cu bisturiul iubirii desprinde inima și las-o să ticăie pe noptieră fă o incizie în plămâni și desfă-i cu grijă să nu oprești