Ștefan Petrea

Caligrafia veche este ița Ce n-o poți suporta din ego-ism, bă Susții mereu că timpul se tot schimbă... De-ai căuta, găsi-vei și domnița Ce pe aleea vieților se plimbă. Dar tu nu vei afla și

mă înecam în oceanul arctic în scop terapeutic când nu mai puteam ține frâiele morții mă agățam de groenlanda și mă masturbam în sud vizitam zăpezile și ghețarii punând o cămașă pe maieu și

strigătul se desprinse din piept ca smuls de clește nu cunoșteam pricina doar desenam culorile țipătului era galben dacă gelozia mușcase din piept era negru dcă nebunia se înfipsese în

razele lunii sculptate-n argint asediau tărâmul din stele picura solia ținuturilor stinse la răstimpuri un înger trecea să vadă dacă toate sunt bune câte o pană îi cădea uneori în văzul

săgeata-glonte e slobozită din arcul Cupidonului morții te îndrăgostești de luntre și o mângâi ca pe o iubită de sânge nu mai ai nevoie și îl verși în tranșee ajuns pe malul

Căldura asta sufletul ne-neacă În limpezimea cerului albastru Natura ce-i clădită-n alabastru Încremenită-i, soarele să treacă. Să vină noaptea cu-argintiul astru Și aurite stele ne

la autopsie incizie pe inima-piatră nu vei găsi, doctore, decât stânci munți vei găsi lipsiți de arbori și păsări vei spune că am murit de inaniție vegetală mă voi ridica să-ți arăt c-am

Când mă lovesc de-a vieții noastre farsă Lui Dumnezeu i-aduc mereu injurii La judecată nu-mi dau pace jurii, Credința mea e la răstimpuri ștearsă. Chiar de mă vizitează-n vise gurii Gândirea

în odaie-i plin de muște și cald muștele se așază pe untura trupului meu transpir ca un cîine ce năpîrlește încep să i se vadă coastele prin piele mie mi se decojește pe alocuri ca o

gonesc cu treizeci de sfârșituri de primăveri în spate privesc în oglinda retrovizoare și văd lumina ce au lăsat-o în urmă prietenii furi ai unor tărâmuri mai civilizate eu am rămas pe

când te ard pe rugul nimicniciei mele flăcări de Nimic îți dezvelesc oasele minții devii verticală dintr-o visătoare coloana vertebrală a creierului îți șoptește că nu e nimic dacă părăsești un

Risipă de cuvinte în asfințit de noapte, Din cer cad file albe. A îngerilor pene N-aflară cuviință cerneală capete Cu scrisul lor măiastru pămânților se-mpene. De roua dimineții nu stai să te

Căzând în apă fierea se sparge lin în lac Și amărâ pescarii ce viermuiau spre pește Și luna fu răpită din cer de-un vârcolac Iubito, iad e visul, de carne mă ciupește Să nu îndur atâta de ardere

Înaripat de Bachus călătoresc prin mâine Ca pasăre sihastră ce-noată prin văzduh Necontestând o clipă că-n toate e un E Ce-i preamărit în vorbă de vorbele de duh. Prezentul e mereu, prezentul e

Și te iubeam sub stele și luna era \"pentru\" Doar vremea nemiloasă votase \"împotrivă\" Și cald era \"afară\" iar geru-i \"înăuntru\" Eram robit de lună, Ra te ținea captivă. Și te iubeam sub

când stăm rezemați unul în tăcerea celuilalt firescul sărut ne sfâșie buzele însetate unele de saliva celorlalte prin saliva ta intru în tine mă împiedic de limbă și mă rostogolesc pe

Părerea mea-i că este intrare-n Absolut O integrare dulce când duci draga de mână Să îți călătorească făptura ta de lut Și în odaia-ți tandră cu drag să și rămână. Gospodăria-i mică, nu cere mult

Agață-te cu mâinile de pușcă Cu zel încinge-n brâu cartușiera Prin junglă te va ajuta și era Căci mulți într-o aripă se împușcă. Pecetea-i gata. Goală-i tușiera Doar apă-n care-noată o