Ștefan Petrea

Zădărnicii sub moarte ce-i destulă Pe firul vieții mai încumet, iară; Prin iarna ta duci visul, alb să piară Și nunta îmi zdrobește o rotulă. Din zori de zi zidesc în tine-o seară Infim

refugiat în mine-i zbor întruna, un gând mă tot îmbie cu aripă că Adevăr e până și Minciuna ce e cuprinsă-n sferă de o gripă în nesecat argint ne-mbată luna și nu e timp de a porni o

când Dumnezeu a spus despre Cuvânt eram în podul casei mele din Cer căutând rostul de a fi să-l vând * rostul de a fi nu trebuie ținut doar pentru tine altfel se pierde în păienjeniș de

o literă îmbrâncea pe alta, spre înainte, spre cuvânt. eu eram pământ bun de semănat ceapă, cuvântul să plângă și-n mine să încapă

cu Moartea - soră port relații incestuoase mă cere în criptă noaptea zbor spre Lumina din zori cu Moartea - precupeață port relații de afaceri îi vînd pentru încă o clipă morții deja

Sângele băut de existență în interiorul rugăciunii e omul la fântâna cerului sunt merinde de ploaie mâncăm apa clipelor, curgătoare pârâiașul trecerii timpului în viața asta minusculă cât o

Am fost la Dumnezeu, să ne vadă... Iarăși suntem bolnavi de zăpadă... Frigul tainic trainic ne înhață, marionete, de un fir de Ață... & Erai toată un zbor, ți se închinau ție toate ale

năluci de clipe trec spre totdeauna și-n nicăieri era eternitate în har de guri în preacuvânt scăldate un adevăr șoptește-n vis minciuna. aleanuri ai în ochi încătușate, de-acolo-ți cad

în seara cuvintelor stăteam cu pătura de plumb a mormântului trasă peste mine născarea îmi era în albie secată tu erai doar un plod de apă venit să spele întunericul lacrimilor mele sub verde

În lacrimă îmi fierbi iertarea, mamă, La sânu-ţi pâinea dragostei se coace Şi vremuri vin să mi te ia din pace Auzi? Tăcerea trupului te cheamă... Că timpul e un monstru bând rapace A

la pubertate raiul și-a răvășit intestinele - le purta ca pe niște plete - dumnezeu se electrocuta în bradul din copou lumânarea se aprinse ca un ecou hrușcă zicea demâncare pentru corb un

îți încalț sărutul, pornesc într-o călătorie interioară intrarea se face prin oglindă îmi amintesc toate decojirile clipei tu erai o sfântă cu dantură de crocodil mușcai iremediabil

omăt, de pe aripi de înger praful tu, neaua noastră, ce vii pe case ci albul tău ne cerne doar în oase și în prin multe smârcuri ne e graful. citind o rugă în smerenii joase în mine rog o clipă

vine noaptea curînd trupurile noastre vor fi unul singur întreg de Adevăr rapsodie a Luminii din Măr

am aceleași liniști ca tine Dumnezeu, în fiecare dimineață enciclopedică, e la intersecția Calea Nebătută cu Strada Sinelui mumele trăiesc mai mult în noi decât aievea din vis pogoară pânza de

Mi-ai pus în ochi a frumuseţii bombă Lăuntru-mi când te văd de explodează Zadarnic ţie-aseamănă o rază Din soare smulsă-n vremea ce sucombă. În mine-atunci dulceaţa ta cutează De însetez

adâncului păcat ne e fiindul corabie ducându-ne pe sânge e os străbun timona ei ce-n valuri de amor de ne îndrumă şi după val succede altă clipă-n valuri acoperiţi de cerul iaz cu stele ce-s

puțini, în viața noastră tristă, sunt cei de și-au pierdut sperarea cu ochii veșnic în batistă acei de semănau cu marea în monahie mulți aleg o cale cristă de-i fugărește disperarea - puțini,

Din tălpi de zbor, văzduhului călțunul Un înger spânzurat e de nojițe Că drumul către mine iar greșit ți-e Și-n matematici de iubire-s unul... Grădină-n geam, cu albe dumitrițe Cântând pe ochi,

pașii înaintînd șterg urma din urmă ca un cartuș gol aruncat de pe țeavă

La ochi miroși tu a muiere, zdravăn când îmi strecori o ceartă în auz când iar mă-nec în bahicul havuz împleticit pe după gândul reavăn. Apoi amor prin venele deschise și-i sânge spânzurat