Ștefan Petrea

obiectele sunt fiiri sub acoperire din moment ce fiecare are Rost și fiecare îmbătrânește până la nefolosință îmbătrânim, Lucrule pe amândoi ne vor arunca la gunoi Moartea nu vine

pe umăr de bărbat ce nu am minte îți așezai tu capul, vrând iubire în gând culcat pe o ureche-nșire trecutul, azi, sub liniști de cuvinte agonic miez ființei mi-ai fost știre a nupțial în

împărății de lacrimă oglindă se vând pe calul alb, hârtie-n șah fiori de umbra rece mă colindă de-l exersez prea mult pe blândul Ah în tine steaua vieții să se-aprindă lichefiez pe mine drept

alunecau pe sentimente îngeri ca pe un vesel patinoar eteric ce-n inimă te spală de-ntuneric de răni adînci, de marile-ți plîngeri. de-n gîndul tău ferești tot ce-i feeric doar amintește-ți

trebuia să fie un punct în care coteam/ocheam depărtarea fragedă coteam înspre spre a face loc depărtării să se așeze în mine ca într-un pat plin cu fructe și ciocolată ocheam înspre spre -două

de calc pământul iubirilor mele întotdeauna mă cuprinde un nonsens în sensul că mi se fracturează orizontul micimii, devin un uriaș al femeilor ușoare ca pana fosta iubire s-a depus pe asfaltul

mă ţineai de mână şi-n mână îmi ţineam inima avea peniţă şi sânge de scris în palma ta albă despre atingerea ce ne uneşte emoţiile în piele prin pori mă ţineai de mână şi-n mână ţineam Mărul tu

hârtia e albă e multă frică în cerneală de ea mă întreb ce alfabet va găsi cerneala în final să vorbească pe limba poeziei sunt doar un scrib ce scrijelește cu unghia udă de cerneală în

Tăcerea ta e fum în piruete Tot alergând spre cer pe drum subţire Fugind de Şarpe-n Domnului peţire Genunchii ruga dulce să-i îmbete. E leatul clipei veacul să te mire Ţigări mocnesc icoana

în zori de Om se naște a lui Moarte ce vieții i se-așterne la picioare când va goli de trai a ei urcioare și va iubi un înger de departe. alunecând în lumi ulterioare tenebrele spre tine-or să

secunda, în tumult fotografie prin grai viitorimii să rămână și-acela, spus pe foaie de o mână eternitate în gândirea-ți fie. tavan de fum, din pipa mea bătrână zidesc și fără urmă de

ci Mărul pe sub plăpumi ni se vinde iar nea e în văzduh ca în diluviu în nări stă gerul, iernilor efluviu, grădină-n geam la tine se pretinde. acolo flori sculptate în aluviu de ghețuri, preț de

albastră-n sens era lumina-n maluri și soarele abia de se trezise o lacrimă de rouă se urzise în ale dimineții ritualuri. tenebra prin cotloane putrezise și mirosea a viață-n

locuiești într-o clipă de ieri ploaia amintirii și-a ridicat fustele și plouă cu bucățele de timp mâine își va aduce aminte de azi fântâna sânului tău rostește alb sub cuvinte eu n-am a

si-i spuse ca rafturile sunt doar rataciri de peceti, incluziuni de involutie si nascande aripi de minciuna. l-am privit, terta persoana, el ce ratacise calea animala si soricise prin

pe șalele văzduhului adie puțină moarte cu aripile țesute-n mormânt, zborul și alte chestiuni de plutire aeriform, sângele visului de piatră și de zburare în neclintire de clipă, precedent de

să plouă ruga lin în lumânare fiirii tale ce e tot pământă deși în ochi îți văd un drum de sfântă; spre Luntrea ta e doar o amânare priveliștea de tine mă încântă și cărnurile noastre

ce nu se poate stinge cu ochii alunecă-n Lumină sub pleoape întunericul e acasă sorbeam cafeaua târzie nu puneam virgulă între mine și tine lumenii strângerii în brațe sub pixeli ne încadrau

potir de vise multe îl beau din o suflare beție-i demiurgul când zorii se revarsă deși ades gândirea îmi zice că-i o farsă dar luminez simțirea privind adânc de floare. în zile ce mi-s date spre

unu. în odaia adâncită-n margine de codru un tablou de Blaga croșeta sicrie din carne aspră de gorun. la zeci de lumini înălțime Luceafărul citea Cătălinei povestea chipului