primiţi cu sonetul?

Nu știu cum să te fac să înțelegi. Tot insiști pe sonet, te chinui enorm la rimele alea să iasă bine, dar se vede de la o poștă că poezia este un exercițiu de versificație, nu ceva trăit și transpus în versuri. Asfaltu-i rimă cu înaltu-i? Ai avut imaginea asta în cap înainte de a scrie poezia? De ce nu recunoști că scrii la ce aduce rima, iar asta nu e, de fapt, poezie? Părerea mea este să scrii în vers alb, să scrii despre ce te tulbură, despre ce te frământă, despre sentimente la intensitați maxime, și numai apoi, dacă ții cu tot dinadinsul, să convertești versul alb la versul clasic specific sonetului, păstrând și ideea, și sentimentul. Ceea ce scrii în momentul de față nu e poezie, iar dacă cineva te înstelează, e în defavoarea ta. Ai nevoie de un maestru care să te îndrume, unul care nu are legătură cu Agonia. Sincer îți spun!

eu te cred că eşti sincer,
dar fără sonet sunt un nimeni printre voi,
poeţii...

să gândești așa. Nu forma exactă și rimele sonetului sunt cartea ta de identitate în lume, ci ceea ce izvorăște din adâncul sufletului tău. Trebuie, cumva, să te redescoperi, pe tine, cel autentic.

Nu înțeleg doar această ortografie care mă enervează:
,,pare,-n"...
Acuma mintea autorului s-a fixat doar pe sonet dar eu am citit o poezie frumoasă!

“rămân curat ca lacrima de mamă
de patimi Dumnezeu când mă despoaie”
ai aici o metaforă superbă, dacă este și originală ești… sus!:)

meditează la ideea versurilor și construiește poemul care i se cuvine


spor!