vorba mea

mai beau câte-un stih în liniștea de carceră a odăii cititorul mă pune la masă să-mi dea demâncare slovele ce stau a se naște nu știu unde mă va duce drumul alb al hârtiei, penița are în pisc un morb de tăcere, urlu să-mi aud cuvintele așezându-mă în timpanul clipei, aceea singură, să zic mica eternitate din clepsidra ce nu prăvale nisipul, în dedesubtul ei stă deșertul lui ieri, deșart mi-am dus traiul și fără lumină, să zici că am sădit adevărul, grădina minciunii nu crește floarea-ntrebării cititorule, ochii tăi mă împing la crima amăgirii, mă obligi la fărădelegea nimicului, că mare ți-e dumnezeul privirii de mă văd nevoit să sting cu cerneală focul albului de hârtie să-ți dau demâncare văzului vorba - enorm enigma-n foaie se-ntinde înainte și gem șoptit în ușa odăii de cuvinte - cititorule, crede-mă, scriu doar de ochii tăi, să nu mă vadă murirea, cer de la tine viață-n spinarea imortalității vorba mea să dăuneze uitării, așa cum e ea, slăbănoagă la minte, vorba mea