pe tăiș

Tamara are dreptate să îi placă finalul acestui poem.

De altfel, Ștefan urcă într-un fel pe sinele lui poetic și o face cu o nonșalanță care îi stă bine și îi creionează chipul. Chipul și asemănarea sufletului din care simt că extrage tot ceea ce scrie.
Nimic artificial, nimic gratuit. Însoțit de trăire fiecare vers. Și nu de una indusă.

Poate că aici Ștefan e îndrăgostit. Atât de îndrăgostit încât privește pe furiș, de la distanță, căutând o cernere, un nivel de curățire de la care să poată sări în ceea ce e dincolo: \"genunchii albi / născuți din gură\".
Mai văd aici un soi de aplecare a frunții, de îndoire, în fața cuvântului, o scrutare nemiloasă a lui, o punere la punct a gurii - a expresiei, pentru a da întâietate simțirii. Simțirea care spune simplu: \"ce frumoasă ești\".

\"Fărâmițate\" trebuie eliminat, părerea mea, ciobul presupune existența unei fărâmări.

Deși am pornit avântată spre a împărtăși cu voi ce văd eu aici, cred că o să mă opresc, pentru că am spus îndeajuns pentru a-mi motiva alegerea.

Tăișul acestui text este al unui bisturiu, ținut de o mână care nu tremură și care vrea să vindece, vindecându-se mai întâi pe sine.

Cred în puterea acestui text de a-și arăta, cu spatele drept, chipul!