Niciodată n-am știut
Că iubesc.
Doar inima
Mi se făcea
Gheară coaptă
Să iasă din piept
Și să se dea ție de mâncare
Ochii încurcau culorile hazliu
Cerul cu pământul,
Lucrul cu
Cuvine-se să mor
În fiecare zi
Cu trupul strivit
De piatra limpede,
Fără înțeles,
A iertării.
Am crezut prea ușor
A iubi
Și-am tăcut
Până secundele s-au albit
In loc să le strig,
Să le
O să te las de mână
Și voi fi
Un munte sur
Fără nici o cărare,
Fără de colțuri și fără
Flori de colț.
Cu amintirile pitite
Într-un cuib părăsit
De vultur,
Îmi voi petrece timpul
Punându-le
Pe furiș îți ating
Umbra sânului stâng.
Mă-nfior.
Iubindu-ți ochii, anii
Și aerul înmiresmat
Cu care cuvântezi
Amăgirea,
Renasc pe insula
Ivită din oceanul
Tuturor lacrimilor.
De
E rupt brațul balanței
Cu lucrurile noi,
Ceva nu a fost
Cum trebuia.
Pe verzile pajiști
Veacul meritat
S-a schimbat în secundă
Albit de scheletele
Iubirilor pe jumătate.
Singur
Îmi
Antalia
Precis e ceva frumos
După numele cu care
Se cheamă.
……………………
Din noaptea fierbinte
Prima iubire
Îmi dă primul sărut,
Împletindu-mă
Cu sensul
Nașterii mele.
Plin de
Nu mai sta singură,
Hai să vorbim ceva cu romanii
De la castrul din deal,
Să ne scăldăm îmbrăcați
În apa dulce din termae.
Hai să întrebăm un faraon ruginit
Câți oameni mai are la Teba,
Dacă
Nu m-am temut de nimic,
Nu a mea a fost vina.
Cu săgețile
Una câte una,
Am destrămat furtunile.
Norii au fugit tremurând
După fața nevăzută a Lunii,
Dezvățați să mai ploaie.
În sabia albă
Se
Râd și plâng
Mai ușor decât vântul.
Pentru tine
Firul meu de iarbă,
Am intrat în lumea nebunilor.
O să te țin în palmă
Până ți-or crește mâini și picioare
Și ochi și năsuc,
Până îți vei
Voi îmbrățișa pietrele plângând
De-acel adio spus lui Dumnezeu
Va ninge iar în noi ca-n Paradis
Și nu mai știu dacă sunt tu, dacă sunt eu.
Iubirea noastr-a fost o îndurare
Și o speranță de
E prima toamnă
când frunzele cad
cu deslușiri de clopoței sparți .
Numai atât a rămas ?
Vântul mi-a înghețat lacrimile ,
și trage după el magii
cu darurile furate,
ce vând puțină tămâie
