Poezii

Niciodată n-am știut Că iubesc. Doar inima Mi se făcea Gheară coaptă Să iasă din piept Și să se dea ție de mâncare Ochii încurcau culorile hazliu Cerul cu pământul, Lucrul cu

Cuvine-se să mor În fiecare zi Cu trupul strivit De piatra limpede, Fără înțeles, A iertării. Am crezut prea ușor A iubi Și-am tăcut Până secundele s-au albit In loc să le strig, Să le

O să te las de mână Și voi fi Un munte sur Fără nici o cărare, Fără de colțuri și fără Flori de colț. Cu amintirile pitite Într-un cuib părăsit De vultur, Îmi voi petrece timpul Punându-le

Pe furiș îți ating Umbra sânului stâng. Mă-nfior. Iubindu-ți ochii, anii Și aerul înmiresmat Cu care cuvântezi Amăgirea, Renasc pe insula Ivită din oceanul Tuturor lacrimilor. De

E rupt brațul balanței Cu lucrurile noi, Ceva nu a fost Cum trebuia. Pe verzile pajiști Veacul meritat S-a schimbat în secundă Albit de scheletele Iubirilor pe jumătate. Singur Îmi

Antalia Precis e ceva frumos După numele cu care Se cheamă. …………………… Din noaptea fierbinte Prima iubire Îmi dă primul sărut, Împletindu-mă Cu sensul Nașterii mele. Plin de

Nu mai sta singură, Hai să vorbim ceva cu romanii De la castrul din deal, Să ne scăldăm îmbrăcați În apa dulce din termae. Hai să întrebăm un faraon ruginit Câți oameni mai are la Teba, Dacă

Nu m-am temut de nimic, Nu a mea a fost vina. Cu săgețile Una câte una, Am destrămat furtunile. Norii au fugit tremurând După fața nevăzută a Lunii, Dezvățați să mai ploaie. În sabia albă Se

Râd și plâng Mai ușor decât vântul. Pentru tine Firul meu de iarbă, Am intrat în lumea nebunilor. O să te țin în palmă Până ți-or crește mâini și picioare Și ochi și năsuc, Până îți vei

Voi îmbrățișa pietrele plângând De-acel adio spus lui Dumnezeu Va ninge iar în noi ca-n Paradis Și nu mai știu dacă sunt tu, dacă sunt eu. Iubirea noastr-a fost o îndurare Și o speranță de

E prima toamnă când frunzele cad cu deslușiri de clopoței sparți . Numai atât a rămas ? Vântul mi-a înghețat lacrimile , și trage după el magii cu darurile furate, ce vând puțină tămâie