Stanica Ilie Viorel

virgulă după albastre și
eliminată virgula de după universul tot (ori se adaugă una înainte de tot, dacă se păstrează după)

de loc/ deloc

poezie
caldă, sinceră și emoționantă declarație

rune, hieroglife și Nostradamus

eu am încercat

despre rostru este vorba
dar cred că se referără la rechinul fierăstrău

de durere, nu de moarte

mi-am amintit un banc:
soțul plecat la pescuit.
îl sună soția: vezi că, din greșeală, ți-am pus antidepresive în loc de antidiareice, ești bine?
soțul: sunt foarte bine! mă cac pe mine, dar nu-mi pasă...

cucoanele
până ți-au ieșit broboanele!

liniile de tramvai îmi par (vizual, când se face referire la liniile acelea, se observă întinderea)
dâre de sânge
eu merg pe urmele lor



am observat oamenii aruncându-se pe șine n-am încercat să salvez pe niciunul
amețeala nu trece repede după un astfel de eveniment
încă sunt obsedată de arderea pădurilor și-mi imaginez că și pielea mea arde în flăcări


în strofa asta pot face legătura între mersul pe urma dârelor, semne ale victimelor care au fost și faptul că din șoc nu s-a ieșit, dar trecerea bruscă la arderea pădurilor (alt șoc) nu o înțeleg,
se propune starea de confuzie totală, în sensul că se amestecă în mintea personajului mai multe evenimente? calea suferinței nesfârșite pe urmele atâtor alte suferințe/suferinzi



sunt deținuti în acest moment care stau în camerele lor de izolare
mă simt penetrată de unul dintre ei e atât de bine fără obligații și sentimente
iar durerea curge mai departe ca sângele și vinul


aici, prin acceptarea penetrării, este nu doar un act de autocondamnare, dar și unul care arată empatizare, nu cu deținuții- care ar fi putut fi oricare străin, ca acceptare în vederea prezentării stării de nepăsare- ci cu lipsa lor de libertate, căci vina lor îmi aparține prin ceea ce simt, fără a fi vinovată de ceva. este și durerea mai puțin dureroasă atunci când îți este provocată de cineva necunoscut, care știi că este deja condamnat/ condamnabil

revin lângă tine după acest vis lucid mă târâsc pe șinele de tramvai și aștept
să devin o altă ființă am observat că dacă rămân mai mult timp acolo
inima mi se liniștește

am primit ceea ce nu-mi oferi, lângă tine să-mi continui existența pe calea suferinței care, deja mi-a devenit familiară


și soarele curge (am reformulat aici) mai departe ca un vin dulce făcut din sângele meu
experienta asta e oricum demodată dragostea n-o să vină doar tramvaiul
pe șinele lui lucitoare ca un călău din secolele trecute izbind lama de mai multe ori
&
ceva se trezește în tine când ești lovit

în final se propune resemnarea și se înțelege faptul că din fiecare izbitură, pe calea suferințelor, ceva se adaugă ființei,
aș spune că, sper ca fiecare trezire să adauge la întreg așa fel încât să nu câștige călăul

spor!

magia stă în torță
ca atunci când ai cheile în mână și le cauți prin casă :)

ca să aflu cum se numește am folosit o torță ca să caut prin google

căsuța aia
am intrat pe comentariul tău și am dat peste textul meu :))
acum, dacă tot s-a întâmplat, cu plăcere primesc părerea ta (ca întotdeauna),
dar voi bloca comentariile
nu înainte să îți mulțumesc

spor!

(ceea ce n-ar fi o idee rea)
un fel de concurs lunar, în care să fie desemnat scriitorul lunii, apoi
pe un clasament cumulat, scriitorul anului, pe genuri (proză, poezie etc.)
cunoaștem câștigătorul la secțiunea ghicitori
și mai cunoaștem ceva,
cu textul acesta nu ai fi câștigătorul lunii :))

da, ar putea fi secțiunea zmeura de aur- ca la filme :)

azi a fost o zi muzicală, nostalgică, dar
mai puțin poetică

las, că mâine va fi mai bine

spor!

Tu, carne și fior de stare,
a primei visări chemare,
Te rog, străbate-mă mereu
Precum din cer fulgerul zeu
Care lovește spre-a aprinde
Adâncul cu întins fierbinte
Dincolo de smârcuri, unde dorm
Mormolocii care visează enorm
Deveniri largi, necuprinse
Fiara inimilor prinse
În zbaterea lor (primă plină)- nu prind sensul aici
Cu răsărituri imaginare!

spor!

partea asta e un fel de refren care propune facerea unei perle?
Interiorul ce presează
Spre a defini din rază.
Inimă care vibrează
Însingurarea în stază
Înainte de-ai înmuguri
Încopciat între stridii
Pe marginea unde cade
Valul ca flacără ce arde
Aprinsă peste morminte.

îmi pare greoi ca sens și prea vioi ca pas

Notă: scriu comentariile în "straturi" din cauză de forbiden

Și umbra aripii din care
Ființa ți se-ntinde a uitare
Ca adâncirea peștelui ce-noată
Prin trupul apei de-altădată
Dornic se deschidea din gol
Ca uitatul gest de-amor

Cea mai plăcută e carnea
făcută pământ în trupul tău
Din sare, apă și cuvânt
Ce îmi va fi să fie iară
O margine imaginară
Prinsă de ochiul gândului
Privind la înaltul sânului (unde)
Răsăritul devine înserare. - în versul acesta aș folosi "devine" în locul "ajuns" indiferent de varianta aleasă

V4: cu plumb topit pe umeri și-n spinare

cam așa-i după tulburel

dacă mă sucesc și răsucesc pe după unele exprimări, zic că îmi place
dar este acea senzație pe care o am atunci când nu prea înțeleg ce spune cineva
care are un mic defect de vorbire
după ce i-am prins cusurul, curge totul

pe malul Tîrnavei, uneori le-am confundat cu fir de pescuit, încâlcit și aruncat prin iarbă

dar, las și altora timp să descâlcească firul :))

dar (și) l-am citit pe Creangă