Sosea Anda

în acel colț de piatră-pe-jumătate-stea și-a întins la uscat aripa din jumătate-ea: zbor reductibil prins în pânza tăcerii alături, trupul tău prins în cuiul îmbrățișării de azi-mâine-mereu

printre ecouri infipte definitiv in timpane sunand a discuri zgariate „you’re not the one you’re not the one not the one the one...” simt obiectele in incercarea lor absurda si anorganica de a

S-a aruncat în sine. Actorul cărunt cu demnitatea lui Devorată de molii ațipite pe buze crăpate Cerșește patetic aplauze de complezență. Sinistre urlete înfipte în timpanul ce visează Zguduie

Cum o brichetă aprinde țigara pe care o sufoc înainte să respire De fiecare dată parcă împiedic saltul tutunului în (tr)a(n)scendent Dar nu te supăra pe mine, nu te supăra pe mine, te rog nu te

Privea pasărea, Zborul scurs din aripi - cerul scurs din pene - ochii nemaifiind În palme ținea răceală de neființă făcută grămăjoară Dintr-un „odată-zboară” dintr-un trecut „o să moară” Și

„Uită-te la ea cum se destrăbălează nu, nu, stai... privește acum se apleacă lasciv.. așa e, cum spun eu.” Și el tăcea. „Ce zici? Îmi dai dreptate? (se apleacă iar.. dacă m-aș apleca și

M-am născut într-o zi tautologică Și de atunci existența se face tot mai cerc Se lipește de asfaltul tâmplelor cerului Și așteaptă excrescențe icariene Ca să mă fac fluture sau înger sau

Urechi sparte, sparte de mâini neîndemânatice de treaz Sparte de sunete stângace cu lamă de metal Sparte de plastic și de cenușă. Mâna sufletului de înger se alungește Păcat că oamenii de piatră

Azi... Am auzit de Piano Man - un John Doe în costum ud cu etichete tăiate. Tace și i se dă un creion să facă altar din cuvinte... (Iar din mâinile lui mi-au zis că s-a născut pian)

(decor) Rugul așteaptă. Pe crucea ta cerul e bătut în picioare de fluture. (intră Tu) Salcâmul cu crengile rupte de somn așteaptă. Te întinzi pe lemn și te strângi în brațe. Dormi

Zâmbește nimic și doare lumina din pietre de pe care licuricii văd galaxii; adoarme un ochi și masca lunii se lipește de fața căzută în soare negru. Acoperită de tăcere gura disprețului

(printre paranteze, despre norii oglindă-șapte-ani-de-ghinion) S-a ars un bec peste stradă. Acum plouă pe întuneric și fulgerele transpiră îngrozitor de emoția unei posibile avansări în funcție

Dacă banca e acolo e pentru că desculță Tu o calci ca să se înalțe odată cu tine Și de unde ești Cerul pare mai aproape Iar copila care privește tufele de trandafiri Arată (trist) riduri

Lumina clipea deranjant și m-am dus Să sting becul, dar.. vezi tu.. Înaintea mea l-a stins un fluture care Împrăștia praful de pe aripile lui Ca să le umple pe ale visului pe care îl ajuta Să

Vii spre mine (morți de tine..) fruntea mi-o zdrobești de cer într-un mult de efemer „Unde se duc norii?” Nori. (da. Ai venit să mă omori) „Am uitat să te mai fiu.” (eu sunt moartă tu

Sunt două zile de când ochiul stă neîmblânzit Și veghează asupra Copacului. Dimineața Copacul e tot Copac Iar ochiul tău e din ce în ce mai puțin ochiul meu. Sunt două zile de când ochiul tău

Norii sunt sub cer și cerul Se uită sub el și trage de ei în sus Dar norii rămân tot acolo, sub cer Alunecați din plutire lumina ridică brațele și așteaptă să fie ea ridicată în schimb să

Și atunci ai mușcat mărul de metal cu gura ta de zahăr cu dinții tăi de lapte -de lapte acru și fiert sub soare de rece și negru de alb- iar acum uită-te cum ochii tăi tot mai plâng curgi

Dacă nu aș avea puțină grimasă de Creatură morală Aș vorbi despre pieptul Nostru dezosat de vise Dar ies în afara cuvântului Ca să nu răpesc din gura altui călău Un cuvânt ce nu a supt din

Se împlântă ochi în oase de tăcere Căutând printre calcare sparte un sunet de val Într-un sidef de cochilie bătrână Dus la ureche, sufletul copilului nu-și mai urlă ecoul Adoarme pe buze