Întoarcerea de sub brusturi

Se împlineseră șase ani și două luni de când era dat dispărut. Plecase spre nord, cu serviciul, într-o luni, însă la destinație nu a ajuns niciodată. A fost căutat oficial și neoficial în fel și chip, dispariția fiindu-i mediatizată la nivel național. Un scriitor a scos o carte despre dispariția lui iar un scenarist i-a scris unui regizor de teatru o piesă pe aceeași temă. Fără urmă, fără motiv și fără de întoarcere, așa îi fusese dispariția, decisivă, serioasă și elegantă cum îi fusese toată viața de inginer de drumuri și poduri. Regretat, plâns, dorit înapoi acasă și la serviciu, lăsând un gol imens pretutindeni pentru ca mai apoi, ca la un semn, să dispară din nou, de această dată din căutări și din atenția publicului. Nevestei sale, însă, continua să-i apară în vis noapte de noapte, mereu agitat, mereu tulburat, parcă urmărit de cineva sau căutând ceva imposibil de găsit. Și a fost atunci când, într-o joi, se întoarse și sună la ușa familiei intrând de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nu ar fi existat șase ani și două luni de la plecarea cu serviciul în nord, într-o luni. Nimeni din cei ai casei nu l-a privit ciudat, nimeni nu s-a ferit de îmbrățișarea lui, nimeni nu a pus nicio întrebare. Doar la masă a mai fost așezat un tacâm iar televizorul a fost comutat pe canalul lui favorit. Și a fost o seară obișnuită în sânul familiei deși atmosfera vibra de neobișnuit. Dis de dimineață și-a trezit nevasta și a rugat-o să îl însoțească. A dus-o spre nord, aproape o oră de drum, coborând mult înainte de orașul la care crezuse ea că se va merge. Acolo el a tăcut, a luat-o de mână și a dus-o în liziera de la cotul râului unde, sub niște brusturi, i-a arătat un petic de pământ și ea a început să înțeleagă. A dat frunze la o parte și a dat pietre și pământ cu mâinile însângerate, lăcrimând, până a găsit oase. A știut că erau ale lui, soțul evaporat în urmă cu șase ani și un pic. S-a ridicat, l-a privit în ochii lui deveniți, brusc, de spectru întors la realitatea Lumii de Apoi și i-a promis, plângând de-a binelea, că îl va înmormânta creștinește, cu slujbă și pomană. A fost atunci când el a dispărut ca un fum, pentru totdeauna, ca o părere în care o mare de lacrimi adevărate exprimau satisfacție și pace, în sfârșit.