O OPERAȚIE APROAPE REUȘITĂ

*Era o dimineață geroasă. Beznă. Multă zăpadă. Trebuia să fiu la un examen la București înainte de ora opt, așa că îmi încercam norocul la marginea șoselei, doar-doar vreo mașină se va opri să mă ia. Trafic inexistent, șanse infime. Și totuși, o ambulanță cu număr de Vâlcea oprește. O furgonetă veche tip TV, toată fum și cârâială de fiare vechi. Vezi că am un loc liber pe o targă, să nu te sperii de bolnavi, că dorm, îmi zice șoferul. Un miros greu de medicamente și boală mă întâmpină la urcare. Dar și o temperatură minunată și o targă comodă, drept pentru care mă întind și adorm printre sforăielile tovarășilor mei de călătorie în pijamale și cu perfuzii lipite pe brațe. M-a trezit un cor de voci accelerate și un aer congelat când ușa ambulanței s-a deschis și doi brancardieri uriași au început să pună mâna pe noi. Ne aflam în curtea Spitalului Universitar, la intrarea de la Urgențe. Atunci m-a văzut șoferul Salvării și și-a amintit de mine. A râs și i-a explicat doctorului care dădea ordine de zor că eu n-aveam nicio treabă cu internarea sau cu vreun fel de urgență. Hohote generalizate în gerul cumplit care fac să iasă din gurile personalului prezent nori uriași de vapori strălucitori de la becurile aproape chioare de pe stâlpi. Hai că te și operam imediat dacă nu ne spunea șoferul ce e cu tine, băi băiatule!, aruncă doctorul, savant, și hohotele se reînnoiesc. Am fugit la metrou uitându-mă în urmă ca după un asasin cu un topor deasupra capului. Mii de bisturie uriașe vedeam peste tot în jur și sânge cât cuprinde. Îmi miroseau hainele a camfor și creierii a cumpănă grea.