Un fleac, l-au ciuruit

Frumos aliniate lângă Biblia deschisă puse scrisorile explicative către nevastă, copii, judecător și prieteni. Sublinie cu roșu versetul despre deșertăciune și izbăvire după care bău otrava și se culcă. După nici o oră se trezi. Viu și surprins. Privi doza de otravă. O băuse, da. Poate nu fusese suficient. Desfăcu încă una, o dădu pe gât și se întinse la loc în pat. Altă oră, altă dezamăgire. Nu murea. Atunci își trase un glonț în tâmplă. Nimic. Mai trase de alte cinci ori. Inutil. Ce naiba glumă era asta? Cineva, un idiot, desigur, îi înlocuise gloanțele reale cu încărcături inofensive de praf de pușcă, așa cum se face în filme. Închise Biblia, strânse scrisorile și ieși din camera de hotel exact când recepționera, însoțită de doi curioși și un polițist, venea să vadă care era treaba cu cele șase împușcături. Îi împinse, luă un taxi și se duse acasă, loc devenit apocaliptic. Păi da, pentru că-și găsi nevasta otrăvită și cei cinci fii împușcați în cap, artistic întînși peste tot. Luă un cuțit din bucătărie, își scoase cămașa din pantaloni și-și înfipse pumnale peste tot, cu sete. Lama îi intra lesne în carne și ieșea curată de parcă intrase în apă. În urma ei, cărnurile se închideau ca după un pește scos de pescar din luciul lacului: fără urmă. Disperat, își turnă spirt pe haine și aprinse toate chibriturile, pe rând. Și toate se stingeau sfârâind la contactul cu el. Începu să tremure de nervi și de spaima nemuririi. Alergă la balcon și, înainte să se arunce, admiră cu infinită plăcere cohortele de bărbați și femei care umpleau străzile inundate de sângele scurs din burțile și piepturile lor înjunghiate, în minunatul purpuriu al și mai minunatului oraș în flăcări.