Sorin Rus

Dacă ar fi să împart π la Sfânta Treime a Universului, mi-ar rămâne o infinitate de pași pe lespezile de aur în drum spre vrăjitorul de suflete, fiecare pas rotunjind lumea: perfecțiunea

Infanteriști cu capete plecate, gnomi muribunzi într-o dramatică oaste Amușinând prin mușuroaie de beton, nevrednice și nedorite moaște Comuniuni perverse, piei izolate, în corturi

Rotund, lumina s-a cernut în trunchiuri... Un praf de stele s-a legat în coaste, Am să le leg cu ațe de păianjeni singuri, Ce vin cu vești din ce în ce mai proaste... Aer lichid împrăștiat în

De-ar ploua un an întreg prin părul meu... Să simt curcubeul apăsând timid pe stânci lucioase, rătăcite-n deșert... Și vălul prin care privim: haină de vise, să-l țes mereu... Cuvinte roșii

Cel mai frumos din cântecele mele, Sortit să-ți fie moștenire: Comoara ce mă leagă, fire De suflet, leagă-te cu ele... Te chem stingher și singuratic, Ori tu vrei să-mi fii mai aproape, Însă

Mă regăsesc în cuvinte străine iar pacea mi-o îngrop aproape de tine, tot ce-am iubit am presărat: Nisip pe lacrimile risipite-n amurg, ...toate curg... de-aș fi măcar

Cu flori ce-nainte de iarnă Și-n zbucium de viață și moarte Te-ntâmpin-agale și calmă îți toarnă În cupă un vin de care n-ai parte: Otrava iubirii ce calm te dezmiardă Și fulger ce-n veci

...cuvinte care sapă morminte, iubiri ce se vor împliniri, sfâșieri ce ajung învieri, vremuri ce se pierd între neguri, Și totul, o pânză pe care se-aștern: lacrimile noastre, mirate

Mă caut uimit printre stânci ce-au căzut, Și pe tărâmul nopții din nou am poposit Să aflu iar odihnă în liniștea de lut, Sau să mă simt aproape de stele ce-au pălit... Pe raza lunii moarte

Îmi caut iar pierdut secundele în ploaie, În picuri grei ce mi-ar acoperi privirea, Cu-n văl ce-n mine tinde să se-ndoaie, Să-mi izgonească liniștea și fericirea... Nu mai rodesc nici pomii

Colind prin ceruri mai albastru duse... Amar, cernit mi s-a întors și râsul, Culori târzii pe ștearsa mea cenușă Le-mpart de-atunci cu vântul și cu plânsu-mi... Miresme de genuni mi s-au întors

Tristețea, privire speriată-n lumină Cu-aroma albă ce-i răsare-n statui... Deșarte tulpini de trunchi se sfărâmă, Și miezul se cerne ceros în gutui... De pleoape lipită stă perla să vadă Cum

Spre a-mi visa cenușile arzânde, Ca sub un rug de inimi stau aprins... Aștept din nou în unde tremurânde, Și de-o umbrire rece mă simt prins... Șoapte pe lângă doruri stau pierdute Și-n vis mă

Ca umbră-i pe ape pierdută, Ca spumă de valuri pe buze cernută... Lumina-mi se scurge pe umeri, de ploaie... Cenuși și pământuri spre mine se-ndoaie. Și-aievea-i pe buze de rană și marea, De-o

Ca dragostea cea vană De dor mi-apasă-n suflet, Chiar ca un crin ce doarme De dulce clipă-n cuget... Candid și doru-mi trece, Ca umbră fumegândă Ci spre-o uitare rece Ce-mi pare și mai

Și ca o picătură din roua ce-i în vine, De tulburi vise aspre ce duc mereu în mine, M-oi scurge, și pe dată, de-un vânt de rele doruri, Cu dulcile-mi izvoare m-oi depăna în zboruri... Chiar

De iubire nu se poate cânta sau vorbi, De iubire nu se poate aminti sau uita... De iubire se poate muri, Sau poți să-ți dispari unul câte unul Fiecare dintre simțuri, sau fiecare

Ca niște flori sălbatice în zbor prin vântul rece, Sau ca un zbor de lebădă ce nu vrea să se-nece În apa ca o smoală, cu ierburile-i smocuri, Pe dealul ce-i apare un uriaș de focuri Ce nu vor a

A trecut timp destul de când, între vise și triluri, De-o prea-noapte, sfială și pași ușori mi-au aburit c-un geamăt dulce izvoarele-mi trupul. Ploi sau înghețuri prin mine n-or

Mireasmă de lună, ca umbra-i tăcută Pe umeri de doru-i trecut mă sărută, Și pași-mi ca drepte mirări să răsune În urme de piatră sau ceruri mai bune... Și-aștearnă pe umeri o

Și doar dintr-o noapte pustie S-ar putea răsfira ca pe-o pânză albă, fină, Sumedenie de culori, de miresme, de sunete, Unele abia mijite, altele vag aromitoare De amintirea întunecatei

Crengi rupte din pomul zidirii Și cântec ce-n veci ne subjugă, Durere de dor pe altarul iubirii Și vorbe dulcege ce-ndrugă... Căderi din uitarea comorii durate De veacuri întregi de

Poate-mi sunt dator cu pagini nescrise și nerostite... Și-n dar de pagini, voi scrie mult, Slove mărunte, ca o ploaie ceroasă de nor alburiu, Voi așterne pe câmpuri albite-așteptări... Și din

Tristețe ce-apasă, maruntă și deasă pe umerii goi ce destinul și-l poartă, durere-ntrebată în margini-nnodată de ori zece mii ca cea crudă soartă... Descântec sfios, în veci dureros albește