Sorin Lupu

viața lui a fost cea mai lungă petrecere cu o singură persoană din istoria omenirii în fiecare zi din zori până seara cu păsările cânta cu plantele dansa le mai și fuma iar cu soarele

În tremurul universului Stăteam în pat Paralizat Prins în chingile lui Așteptam siderat Momentul nemișcat Așa că am încetat Să mă mai mișc Eram eu înghețat În broboane Sidefate

Totul o să treacă. Și ziua, și anul, și ora, și deceniul, și clipa, și viața, și noi doi cu toți ai noștri. Sunt puțini cei cărora le place să se gândească vreodată la asta. Dar noi doi de

Eram într-un sat Nu știu care Printre oameni cunoscuți De nu știu unde Într-o misiune clară Pe care nu mi-o puteam aminti Tot mai decis să ajung La capătul acestui vis Lung precum viața

Sub masca sa din piele moartă Clovnul furios plânge de ciudă Că nimeni nu mai râde Când se lovește Cu ciocanul peste deget Cu piciorul de scaun Cu sufletul în neant

Orașul crește sub unghiile mele. Mi le smulge pe nesimțite. Înțeleg ce se întâmplă. Înlocuiesc unghiera Cu o bormașină. Orașul se rotunjește în ochii mei Tot mai bulbucați. Acum văd mult mai

Îmbătat de fericirea care mi-a fost dat să o tot trăiesc Am uitat de unde vine acest belșug nebun, împărătesc. Am plătit cu ani de sclavie Curajul de-a ține vie Fericirea de-o clipă Aprinsă în

Macii picături de sânge pe rochia de mireasă a Primăverii. Trilul țesut al păsărilor îmbracă norii în nemișcare. Tălpile mele goale plutind pe cărarea îngustă din desișul în care

Sufletul meu este tot mai bolnav Și n-am ce medicament să-i mai dau Trupul meu este al viciului sclav Dis-de-dimineață-mi zice să stau Toată ziua și să nu fac nimic Să mă chircesc în pat să mă

Sub asediul visurilor Ziua refuză capitularea Se pliază în stări Intens Incolore În viitorul unde Morfeu încă nu și-a băgat coada Ah Doamne Pentru a supraviețui Am uitat atât de des ziua

Bebelușii și copiii cresc Se joacă, acumulează, Îmbătrânesc. Bătrânii mor, Unii chiar demn. Ori Se transformă în țărână De timpuriu. Amintiri, Gene fără nume, Fără număr. Combinații de

Când am evadat Am alergat Atât de speriat Încât am uitat De lanțul cu care Eram legat De trecut Când mi s-a smuls Mâna nu am plâns Pentru că nu m-a durut Am înțeles imediat E doar un

Cu adevărat Aritmic Este doar sunetul nașterii Care se scurge Din uterul suprem Aritmic cu adevărat Este doar șuierul Orașului care se zbate În creierul meu Aritmice mai sunt visul Și

Chiar nimeni nu a mai observat până acum Că planeta Pământ este un mare ovul Bombardat zilnic de milioane de spermatozoizi Corpuri purtătoare de viață cerească Iar noi un embrion în

În ultima zi Înainte de predare Nor din cuvinte și versuri murdare. Toate umbrele obsesive Extirpate necruțător cu Dicționarul. Pentru că poezia nu este învățătură. Deoarece lirica-i

M-a sărutat pe obraz M-am simțit iubit și complet Nemuritor Mașinile de pe străzile pline de bălți Mașina de spălat din baie Făceau timpul să curgă Sub bătaia moale a ceasului Care ne privea

Mă mișc ca un automaton Printre gerurile infernale Nu simt nimic Doar acționez Sunt perfect în limite normale Doar capul tot mai greu Cuprinde dintr-o rotire Descărcări electrice Sinapse

cu urechile ventuză pe obrazul ei al meu uzi leoarcă vânăm nirvana frânturi de secundă cât toată viața mea a ei