Cu gesturi lente își drege rochia —
ca și cum ar potrivi seara pe umeri.
Aerul se strânge în jurul ei
ca un gând care se ferește de lumină.
Usor absent, imi asez cravata.
Pulsul mă apasă mocnit pe
Parcul îi știa de‑o viață.
Le numărase pașii,
le ascultase tăcerile,
le învățase ritmul
ca pe o rugăciune veche.
Râdeau rar,
dar râsul lor avea greutatea
unor clopote joase.
Toamna îi strângea sub
