Poezii

Cu gesturi lente își drege rochia — ca și cum ar potrivi seara pe umeri. Aerul se strânge în jurul ei ca un gând care se ferește de lumină. Usor absent, imi asez cravata. Pulsul mă apasă mocnit pe

Parcul îi știa de‑o viață. Le numărase pașii, le ascultase tăcerile, le învățase ritmul ca pe o rugăciune veche. Râdeau rar, dar râsul lor avea greutatea unor clopote joase. Toamna îi strângea sub