Sorin B

Un text foarte condensat care lovește cu fiecare imagine. Nimic explicativ, nimic redundant, nicio metaforă decorativa - toate funcționale. Poem existențial, fără lamentație. Secvența finală, după ce ceasul e îngropat in copac si omul devine mormânt si sol fertil (rădăcinile bând moartea), e de o gravitate calmă, asumată.
Am savurat-o cu mare plăcere.

Frica de schimbare socială devine cosmică și se întoarce ca dorință intimă de încetinire a timpului.

Recunosc deschis: sunt încă novice și mă pierd ușor în labirintul acestui text.
Îl percep ca pe o spirală de imagini care încearcă să prindă o ultimă linie, dar nu reușesc să o fixeze.

Nu-mi dau seama dacă:
1. tensiunea e între doi oameni ce nu pot fi închiși unul în celălalt, sau
2. dacă e vorba despre imposibilitatea de a închide o formă fără să o falsifici, ori
3. despre dorința de a păstra ceva neatins.

Asta e lectura mea provizorie.

Hmm… eu nu prea găsesc logica narativă aici, doar o succesiune de simboluri. Este o dorință de evadare?

O anatomie a iubirii cu o cartografiere precisă a durerii, ca memorie a persoanei iubite. Durerile nu sunt dramatice, ci reziduale, ceea ce face ca tragedia pierderii să se transforme în persistență discretă. Iubirea se adâncește ca memorie activată prin senzație. Emoția poeziei se … simte.