Întrebare

Primele versuri îndeosebi, Sorana, mă fac să nu pun nici o întrebare:
\"Că moartea ar fi unicul lucru
care ne mai unește,
a fost șoapta tăcerii tale
cu izul unei flori abandonate
la poalele crucii unui mormînt.\"

Iar după sfârșitul poeziei tale se naște totuși o întrebare:
și oare chiar moartea nu moare? Eu aș avea aici un mic răspuns, dar nu mă îndur să-l scriu. Te las cu Întrebarea.

Drag,
Ela

Îți spun de pe acum că moartea nu îți va răspunde la întrebările tale... poate dacă ar putea aș întreab-o și eu atâtea... pentru că doar ea este cea care ne poate spune de ce există! De ce există suferința, de ce nu poate muri. Și cu ce ne-ar ajuta niște explicații? Poate să ne dăm seama că noi suntem atât de neînsemnați că nu suntem în stare să găsim înțelesurile singuri... Ideea, Ideea ta, Sorana, este atât de complexă. De fapt poate nici nu ai vrut să desvhizi atât de mult subiectul cu întrebatul morții, ci doar că ea ne poate răspunde de ce moare iubirea. Oricum, ar fi fost, eu te felicit pentru idee, este chiar foarte frumoasă și nu am mai dat peste ea până acum... SUCCES mai departe!

Mă simt deja atît de bătrînă uneori... de parcă aș purta pe umeri crucile a mii de vieți anterioare. Reîncarnare?! Unii sunt de-acord, alții nu... un subiect destul de controversat oricum. Cert este (pentru mine) doar faptul că esența a tot ceea ce există este Iubirea, pentru ca Dumnezeu înseamnă Iubire.
Cel ce ți-e sortit (dacă există soartă...), nu va putea fi exclus din simțire niciodată, chiar dacă labiritul acesta numit VIAȚÃ ne va lăsa cu brațele goale... și momente de-mbrățișări împlinite doar în vis...

Cu bine și vă mulțumesc pentru semnul lăsat și pentru citire!

Sorana