Mediu
Astăzi, în somn, mi-am trezit (de data aceasta cu blândețe) copila adormită de gusturile contradicției – “sare si miere”. Crengi rupte pe drumul din calea căruia toate apele s-au retras. Acum nu-mi mai aud decât senzațile. Când în șoaptă, când urlând, șerpuindu-se, îngrămădite, în mine. Zâmbind ironic. Doar unele, puținele și fragilele, purtând un iz de mulțumire pe un, în aparență, alt chip. Cu toate că-l știu drept al meu, nu l-am întâlnit, decât atât de rar, încât nu mi-l pot identifica îndeajuns de sincer și clar, ca pe unul propriu.
Știu că uneori te întrebi de ce toate formele în care obișnuiesc să-mi descriu simțirile, îmi sunt atât de acut rătăcite în deziluzii și spaime, aparent imposibil de înțeles. Știu asta pentru ca si eu devin, uneori, tu ! Mă dezbrac, complet, de mine, și mă preschimb, ca vrăjită, din copilă, în femeie. Din femeie în înger. Din înger în demon. Din demon... în tine. Și, mai apoi, iarăși, totul de la capăt... Un ciclu de suflete paralele. (Suflete pereche ?) Unite tocmai de paradoxul paralelității lor. Curgând în aceeaș direcție, indiferent de formă sau fond. Și, dacă tot veni vorba, cât de opuse sunt și aceastea două !
Îți mai amintesti tu oare, cum este să faci baie în nisipul searbăd al realității. Cu acea inocență tipică oricărui început. De copil adult. Copil de înger. Copil de demon. Copilul tău – al Nostru !
M-am întrebat, de atâtea ori, dacă te-ai gândit vreodată că l-aș fi putut purta, atât de minunat, în pântecele meu însingurat, vibrând de dorința de-a simții o bucată de tine, întrânsul, în mine ? Singura pe care aș putea-o vreodată accepta a-mi împărți ființa. Să ne aparțină numai nouă !
Într-o pură beție de sensuri l-am fi putut concepe. Să aibă zâmbetul tău perfect, de stea, și lacrimile mele de artistă. Să poarte, pe frunte, semnul nemuririi, reușind a atrage în mrejele-i (închipuit demonice) patima oricărui muritor de rând care i s-ar apropia. Neștiutorul... Pentru că oricum ignoranții merită să se-nece în propria mocirlă de vise putrede și superficiale ( prin legea compensației ! ). Asa cum și noi, adevărații, suntem condamnați să ne purtăm, în durere, crucea-cheie deschizătoare de adevăruri (realități) atât de triste... Ce Dumenezeu ?! Să se facă dreptate, odată pentru totdeauna ! ... Și atunci, doar atunci, copilul nostru va fi liber să-și aprindă lumina de flăcări a, cu sigurantă, fermecaților săi ochi. Enormi si minunați, ca ai tăi. Și, la fel de întunecați, ca ai nostrii. Să aibă un ochi din tine, și unul din mine. De aceeasi culoare (culoarea Noastră). Unul de demon și celălalt de înger. Să poată privii, nestingherit și rebel, dincolo de toate zările. Dincolo de orizont. Dincolo de măștile vopsite în culori de curcubeu, să le poată privii adevăratele (chipuri) culori, de sânge și venin (dacă e cazul). Să se poată astfel apăra de toate lighioanele pământului și ale infernului. Așa cum noi, niciodată, nu am reușit. Rămânând mereu doar două bieți jumătăți neîncepute (de noi), dar atât de măcinate, de-a dreptul devorate, de ei !
El însă va fi altfel. El va fi Unul. Întregul. Acela ! El ne va salva, mai apoi, și pe Noi... în zarea bătrâneților noastre va răsări, în sfârșit, pe cer, o lumină. Și va fi mai strălucitoare și mai puternică decât toate durerile ce ne-au împuținat ființa, smulgând, într-o sălbăticie nebună, timp de atâtea secole, bucăți din noi... Transformându-ne în rupturi de sine.
El va fi Fericit ! Pentru că părinții săi i-au trăit deja, până atunci, toate resursele posibile (și imposibile) ale durerii. Este singura genă, din ADN-ul nostru, pe care nu o va putea moșteni vreodată. Consumată fiind, pe deplin, în Noi – două jumătăți înfometate de dorința de Întreg.
082.507
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 625
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Sorana Petrescu Felicia. “Copilul Nostru.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/sorana-petrescu-felicia/jurnal/84481/copilul-nostruComentarii (8)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
SF\"orice fiinta juvenila are parte de asemnea stari\" - într-adevăr. Dar asta doar atâta timp cât rămâne copil, și mai departe ce ? Își va întâlni/recunoaște condiția de muritor, supus pierderii acelei copilări ? Nu, pentru că, (repet) a fost creat drept Întreg (spre deosebire de noi ceilalți, care, la momentul trezirii, ne aflăm doar ca \"jumătăți\" neîmplinite, rătăcite... Și lăsăm, acea parte lipsă, să ne transforme Copilul și fericirea sa, într-un adult nefericit. Eu însă am încercat să-mi închipui Acel Copil, acel Întreg, căruia-i va lipsi, pe veci, posibilitatea de-a cunoaște durerea - Copilul etern. - Pentru că părinții săi i-au trăit deja, până atunci, toate resursele posibile (și imposibile) ale durerii. -
Mulțumesc pentru trecere și comentariu ! :)
Sorana
Mulțumesc pentru trecere și comentariu ! :)
Sorana
0
SCStii, recitindu-ti textul de a nu stiu cata oara (si crede-ma , o voi mai face), iar acum comentariu, m-ai facut constient de conceptia mea( poate -cu siguranta- eronata) cu referire la nefericirea umana. Mi se pare o stare necesara, astfel omul este constrans de machiavelice stari sa evolueze, sa tinda spre mai bine, sa se perfectioneze, chiar daca scopul final este utopic...
Cu alte cuvinte, sa duca la bun sfarsit ceea ce dumnezeu a lasat neterminat, sa-i cizeleze creatia captiva in imperfectiuni carnale.
Ciudat... sa nu mai cred in fericire...
Nu ti-am multumit pentru comentariile pe care mi le-ai facut la mai multe texte...
Multumesc!
Cu alte cuvinte, sa duca la bun sfarsit ceea ce dumnezeu a lasat neterminat, sa-i cizeleze creatia captiva in imperfectiuni carnale.
Ciudat... sa nu mai cred in fericire...
Nu ti-am multumit pentru comentariile pe care mi le-ai facut la mai multe texte...
Multumesc!
0
SFStii ca ai dreptate ! Cu toate ca, la prima vedere, ar putea parea ca-mi contrazic propriile comentarii. Adevarul e altul. Da ce spun eu... adevarul - ( o notiune abstracta noua, oamenilor, eventual reala, folositoare doar Lui Dumnezeu ) mereu pare a ramane undeva ascuns, intr-o incapere de oglinzi ( dintre acelea care deformeaza ! ), si nicicum ( sau poate doar printr-o teribila intamplare ), nu-l vom putea intalni in starea sa, vorba vine, ADEVARata.
Dar fie si asa. Ne ramane macar ( iluzia ? ) continuarii, in incercarea cizelarii, cum foarte bine-ai spus.
Cred ca idea de baza este tocmai ca \"adevarul\" este la fel de (I)real ca si \"fericirea\". Ambele sunt notiuni abstracte, din punct de vedere al implinirii lor.
Rezulta deci, ca nici eu nu cred in fericire, la fel cum nu cred nici in posibilitatea acelui \"copil intreg\", acelui copil care sa ne-mplineasca toate lipsurile ( ale mele si ale lui ). Ba mai mult, nici macar nu cred ca-mi voi intalni vreodata \"jumatatea\", dincolo de hotarele visarii. In acest text totul e visare, si nimic mai mult ! Totul e dorinta. Imposibil de exprimat altfel, imposibil de eliberat altfel ( din inchisoarea de chin a mintii si sufletului ), decat prin arta ( zic eu... ). Fie ca e vorba de literatura, pictura, sculptura... oricum am trecut deja prin toate, si n-a contat, pentru ca ele reprezinta doar forma. Fondul este capacitatea de-a visa si de-a-ti impune visele, chiar si dincolo de neputinta specific umana de-a capta in mod exclusiv \"fizic\" ( adica sa ajungem sa traim pe pielea noastra, ceva de netrait, decat dincolo de piele ).
Multumesc inca o data pentru comentarii. Si ma simt onorata ca-mi citesti textele, avand in vedere ca am ajuns sa te apreciez foarte mult din punct de vedere literar.
Sorana
Dar fie si asa. Ne ramane macar ( iluzia ? ) continuarii, in incercarea cizelarii, cum foarte bine-ai spus.
Cred ca idea de baza este tocmai ca \"adevarul\" este la fel de (I)real ca si \"fericirea\". Ambele sunt notiuni abstracte, din punct de vedere al implinirii lor.
Rezulta deci, ca nici eu nu cred in fericire, la fel cum nu cred nici in posibilitatea acelui \"copil intreg\", acelui copil care sa ne-mplineasca toate lipsurile ( ale mele si ale lui ). Ba mai mult, nici macar nu cred ca-mi voi intalni vreodata \"jumatatea\", dincolo de hotarele visarii. In acest text totul e visare, si nimic mai mult ! Totul e dorinta. Imposibil de exprimat altfel, imposibil de eliberat altfel ( din inchisoarea de chin a mintii si sufletului ), decat prin arta ( zic eu... ). Fie ca e vorba de literatura, pictura, sculptura... oricum am trecut deja prin toate, si n-a contat, pentru ca ele reprezinta doar forma. Fondul este capacitatea de-a visa si de-a-ti impune visele, chiar si dincolo de neputinta specific umana de-a capta in mod exclusiv \"fizic\" ( adica sa ajungem sa traim pe pielea noastra, ceva de netrait, decat dincolo de piele ).
Multumesc inca o data pentru comentarii. Si ma simt onorata ca-mi citesti textele, avand in vedere ca am ajuns sa te apreciez foarte mult din punct de vedere literar.
Sorana
0
SCNu neg posibilitatea existentei unui copil care sa \"sa ne-mplineasca toate lipsurile\", ci existenta unui Copil care sa se ridice deasupra lipsurilor umane. In acea clipa fecunda, cand un nou suflet a fost inchistat intr-o celula ce urmeaza a se dezvolta, o parte din nazuintele parintilor se rasfrange asupra lui, urmand ca el sa poarte povara neimplinirilor lor, sa incerce sa le materializeze dorintele nerostite.
Stii... si simplul fapt de a trai se poate transforma in arta. Ai curajul sa accepti acest adevar, sa te eliberezi de prejudecati impuse de societate?
Sa-ti fa o marturie, de aceasta data desprinsa din context... Mi-ai facut un comentariu la textul \"ultima sera\"; respectivul imi este intim, l-am scris atunci cand ingretosat de seriozitatea cu care imi tratez viata si din pricina responsabilitatii ce mi-o atribuiam care este una din principalele cauze ale degradarii linistii umane(liniste si nicidecum fericire) datorita compromisurilor care le cere, am luat decizia de a pleca, de a lasa in urma fantomele ce ma bantuie obsedant. STii unde ma indreapta pasii? Spre TImisoara, am visat prea mult la orasul asta pentru a nu incerca sa-mi caut o salvare printre blocurile lui.
Faptul ca mai apoi mi-ai acordat tu atentia ta, a venit ca o coincidenta cu mare insemnatate pentru mine...
In fine, nu ar fi trebuit sa scriu asemena amanunte, dar...
Stii... si simplul fapt de a trai se poate transforma in arta. Ai curajul sa accepti acest adevar, sa te eliberezi de prejudecati impuse de societate?
Sa-ti fa o marturie, de aceasta data desprinsa din context... Mi-ai facut un comentariu la textul \"ultima sera\"; respectivul imi este intim, l-am scris atunci cand ingretosat de seriozitatea cu care imi tratez viata si din pricina responsabilitatii ce mi-o atribuiam care este una din principalele cauze ale degradarii linistii umane(liniste si nicidecum fericire) datorita compromisurilor care le cere, am luat decizia de a pleca, de a lasa in urma fantomele ce ma bantuie obsedant. STii unde ma indreapta pasii? Spre TImisoara, am visat prea mult la orasul asta pentru a nu incerca sa-mi caut o salvare printre blocurile lui.
Faptul ca mai apoi mi-ai acordat tu atentia ta, a venit ca o coincidenta cu mare insemnatate pentru mine...
In fine, nu ar fi trebuit sa scriu asemena amanunte, dar...
0
SF„Nu neg posibilitatea existentei unui copil care \"sa ne-mplineasca toate lipsurile\", ci existenta unui Copil care sa se ridice deasupra lipsurilor umane.” Aceasta fraza (mai bine zis, faptul ca NU NEGI ) pentru mine se tranduce in felul acesta: din punct de vedere al visarii, pari a fi cu un pas inaintea mea ( sau din punct de vedere al credintei, poate ?... si nu ma refer neaparat la credinta in Dumnezeu, ci a credintei in general, in posibilitatea de „mai mult” pe care ne-ar putea-o oferii viata, daca nu... - ca dintr-un motiv sau altul mereu exista si un DACA, nu-i asa ?! ).
Iar daca simplul faput de a trai se poate transforma in arta... Da, s-ar putea pune si-ntr-un asemenea context, viata. Dar, in acelasi timp, sa nu uitam de teoria relativitatii ! Pentru ca intr-adevar, pentru noi, oamenii, totul pare a fi... undeva intre (ne)limitatele sale margini. Interdependenta dintre spatiu, timp si materie - plus ‚acel ceva’ aruncat ca o naluca pe jumatate vie, pe jumatate moarta, in vid, infectand totul, ca un virus. Sfasiand toate regurile.
Stii, (apropo de „stii” :) ... Mi-a spus odata tatal meu ca binele e intodeauna stabil, fix, in „nemiscare” – stabil probabil din cauza impacarii cu propriul sine, a linistii launtrice (ca tot veni vorba de liniste) – iar raul, la capatul opus, e mereu in miscare, mereu in contrasesn cu toti si toate. Incercand sa rupa, sparga, sa modifice... Mie teoria asta mi-a adus raspunsuri la destul de multe semne de-ntrebare. Intr-un fel exprima ca relativitatea rezulta, sau intervine, tocmai din amestecul raului in linistea (pana atunci, nestingherita, extatica) a binelui.
Dar ai avut dreptate cand ai spus ca (indiferent de cat de ciudat suna) avem totusi nevoie si de acel „spasm” al raului, sa ne puna sangele-n miscare. Sa ne mentina focul (incendiul) in vinele luptei (cu el – raul).
Cine stie, poate chiar Dumnezeu a creat si ingerul-demon – Lucifer, ingerul menit sa se-ntoarca impotriva Sa, menit sa-ncerce a-L domina. Poate tocmai Dumnezeu I-a insuflat acea picatura de rebeliune in spirit ( spirit, probabil, in esenta, la fel de linistit, ca a tuturor celorlalti ingeri, ca doar inger a fost si dansul !). Dar pare-se ca a existat ( in facerea lumii si-a universului ) nevoia aceasta, oarecum brutala, as putea spune, de-a ceda ispitei. Sau mai bine zis chiar a ispitei in sine. Probabil ca, in lipsa raului, nici nu ar fi putut exista altceva inafara lui Dumnezeu. Fiindca El e Singurul care nu poarta Intr-nsul nici o urma de rau.
Probabil ca raul este doar un ingredient necesar din amestecul licorii creatiei Sale. Cum bine se stie, uneori chiar si veninul (taninul), intr-un anumit amestec, si masura, este in favoarea binelui, a sanatatii.
Cat despre „curajul de-a ma elibera de prejudecati impuse de societate”... ce pot sa spun mai mult de atat - nici nu ma prea consider o fiinta foarte sociala anyways. :)
\"ultima sera\" - ...din pricina responsabilitatii ce mi-o atribuiam care este una din principalele cauze ale degradarii linistii umane” ... Da, cred ca am inteles foarte bine, inca de la-nceput, la ce te refereai. Si cu toate ca, pana nu demult ti-as fi contrazis cu vehementa aceasta fraza, totusi astazi am ajuns si eu la aceeasi concluzie ca si tine. Si eu am sfasiat toate lanturile, in care mi-am impus a creste - lanturi pe suflet. Si de-abea cand m-am decis sa ma eliberez de ele, mi-am dat seama cat de imposibil de grele, si pline de spini, au fost, in tot acest timp, in care le-am purtat, obisnuita fiind sa traiesc in temnita lor.
„STii unde ma indreapta pasii?” spre destin, probabil ?... crezi in el ? ...pentru ca eu nu cred in „coincidente”. E Dumnezeu prea mare si prea atotputernic ca sa le poata permite. Cel putin, asa gandesc eu.
Sorana
Iar daca simplul faput de a trai se poate transforma in arta... Da, s-ar putea pune si-ntr-un asemenea context, viata. Dar, in acelasi timp, sa nu uitam de teoria relativitatii ! Pentru ca intr-adevar, pentru noi, oamenii, totul pare a fi... undeva intre (ne)limitatele sale margini. Interdependenta dintre spatiu, timp si materie - plus ‚acel ceva’ aruncat ca o naluca pe jumatate vie, pe jumatate moarta, in vid, infectand totul, ca un virus. Sfasiand toate regurile.
Stii, (apropo de „stii” :) ... Mi-a spus odata tatal meu ca binele e intodeauna stabil, fix, in „nemiscare” – stabil probabil din cauza impacarii cu propriul sine, a linistii launtrice (ca tot veni vorba de liniste) – iar raul, la capatul opus, e mereu in miscare, mereu in contrasesn cu toti si toate. Incercand sa rupa, sparga, sa modifice... Mie teoria asta mi-a adus raspunsuri la destul de multe semne de-ntrebare. Intr-un fel exprima ca relativitatea rezulta, sau intervine, tocmai din amestecul raului in linistea (pana atunci, nestingherita, extatica) a binelui.
Dar ai avut dreptate cand ai spus ca (indiferent de cat de ciudat suna) avem totusi nevoie si de acel „spasm” al raului, sa ne puna sangele-n miscare. Sa ne mentina focul (incendiul) in vinele luptei (cu el – raul).
Cine stie, poate chiar Dumnezeu a creat si ingerul-demon – Lucifer, ingerul menit sa se-ntoarca impotriva Sa, menit sa-ncerce a-L domina. Poate tocmai Dumnezeu I-a insuflat acea picatura de rebeliune in spirit ( spirit, probabil, in esenta, la fel de linistit, ca a tuturor celorlalti ingeri, ca doar inger a fost si dansul !). Dar pare-se ca a existat ( in facerea lumii si-a universului ) nevoia aceasta, oarecum brutala, as putea spune, de-a ceda ispitei. Sau mai bine zis chiar a ispitei in sine. Probabil ca, in lipsa raului, nici nu ar fi putut exista altceva inafara lui Dumnezeu. Fiindca El e Singurul care nu poarta Intr-nsul nici o urma de rau.
Probabil ca raul este doar un ingredient necesar din amestecul licorii creatiei Sale. Cum bine se stie, uneori chiar si veninul (taninul), intr-un anumit amestec, si masura, este in favoarea binelui, a sanatatii.
Cat despre „curajul de-a ma elibera de prejudecati impuse de societate”... ce pot sa spun mai mult de atat - nici nu ma prea consider o fiinta foarte sociala anyways. :)
\"ultima sera\" - ...din pricina responsabilitatii ce mi-o atribuiam care este una din principalele cauze ale degradarii linistii umane” ... Da, cred ca am inteles foarte bine, inca de la-nceput, la ce te refereai. Si cu toate ca, pana nu demult ti-as fi contrazis cu vehementa aceasta fraza, totusi astazi am ajuns si eu la aceeasi concluzie ca si tine. Si eu am sfasiat toate lanturile, in care mi-am impus a creste - lanturi pe suflet. Si de-abea cand m-am decis sa ma eliberez de ele, mi-am dat seama cat de imposibil de grele, si pline de spini, au fost, in tot acest timp, in care le-am purtat, obisnuita fiind sa traiesc in temnita lor.
„STii unde ma indreapta pasii?” spre destin, probabil ?... crezi in el ? ...pentru ca eu nu cred in „coincidente”. E Dumnezeu prea mare si prea atotputernic ca sa le poata permite. Cel putin, asa gandesc eu.
Sorana
0
SCNu cred in destin (sau nu mai cred...), in coincidente insa da. Cred in propriile mele forte si in capacitatea mea de a-mi armoniza viata... din pacate...
0
SF... In coincidente... aici nu prea mai pot sa fiu de-acord cu tine. Pentru mine, termenul de \"coincidenta\" nu este decat o gaselnita eronata a cautarii noastre inversunate dupa raspunsuri la intrebari esentiale. Fireste, este doar o parere, si nu prea cred ca exista argumente nici pro, nici contra, care sa o poata confirma ( sau infirma ) indeajuns de veridic. Ramane deci la latitudinea credintei...
In orice caz, textul urmator, pe care tocmai l-am inscris pe site, ar putea avea o oarecare legatura ( cu toate ca, neintentionata ) cu acest subiect... al coincidentelor, al destinului, si mai mult ( iar de aceasta data, din nou, te aprob ! ) - a \"propriilor forte si capacitati\".
In orice caz, textul urmator, pe care tocmai l-am inscris pe site, ar putea avea o oarecare legatura ( cu toate ca, neintentionata ) cu acest subiect... al coincidentelor, al destinului, si mai mult ( iar de aceasta data, din nou, te aprob ! ) - a \"propriilor forte si capacitati\".
0
Un copil fericit? Da, orice fiinta juvenila are parte de asemnea stari, in inocenta lor gasesc putearea de a rade plin de sinceritate.