sophie polansky

mi-a placut mult textul tau, Veronique! feminin & tandru, grav & alert.
mi-ar fi placut sa fie mai lung; parca l-ai oprit intentionat aici. un fel de pauza.

si mie mi-a placut textul. e simplu, nu epateaza, te rezumi la ceea ce stii mai bine, la ce poti transmite mai bine.
nu prea m-a convins versul care incheie prima strofa, dar se vede atentia si inclinarea catre fragilitate si claritate.
un semn de incurajare pentru a te apropia de o spunere directa, mai simpla, dar expresiva.

am vrut sa spun de portocala ca redai ceva din acea lume, dar m-ai inteles gresit sau n-am stiut eu cum sa explic.. tot la este ma refeream si eu. singurul exemplu care-mi vine in minte si la care m-am gandit de prima data cand am citit textul este simfonia lupului.

frumos, emotionant parcurs. drumul acesta, aici e facut pe bune, are stopurile lui, are detaliile lui, efectele lui speciale, e un drum facut cu sufletul la gura; aici nu mai e timp de ezitari; aici e un intreg, sunt artificii aici care completeaza, e o explozie de fapt.
ai ceva din almodovar ( poate ceva din \"todo sobre mi madre sau \"carne tremula\"); ai fragilitate, ai viata. e crud, dar minunat.

este evidenta ironia intregului text cu subtilitatile ei, accentuata in strofa asta cred ( in care suprarealismul asta confectionat, ostentativ mi-a placut + spatiul scenic bine ales care are si el conotatiile lui), dar la ce ma gandesc eu cand citesc textul este la drumul asta pe care-l fac acesti baieti. si povestea incepe de fapt la \" desigur toti eram urati\". e ca-ntr-un film storyul tau si din cand in cand am impresia ca sari peste cadre, voit sau nevoit, ca nu am detaliu, cum am inspre final; sinceritatea, adresarea devin, cred de neinteles si pt noi autorii, d-apoi pt cititori. nu stiu despre care sinceritate ar fi vorba( ca tot ziceam in comentariul anterior ), evident ca una a personajului, personaj care e viu, dar cam mut. lasa-i sa vorbeasca, lasa-l sa existe acolo pe strada, unde-l vezi.

e frumoasa si curata strofa asta:
desigur inima noastră a fost mereu un motel
pervers intitulat: Belle Vedere
în holul de la recepție un pictor insignifiant desena zi și noapte uși
sinistre uși
cu sex în loc de vizor și guri în loc de clanță

nu ca restul nu ar fi construit cu aceeasi atentie, dar mi-ar fi placut ca si strofele anterioare sa fie mai sincere, mai deschise, mai convingatoare. desi recreezi zilele de atunci, parca lipseste savoarea, mireasma a ceva de atunci.

o, ce frumos spui aici : \"mă voi închipui în lume ca un copil care urla în timp ce el își desenează în minte un câmp
pe care aleargă la nesfârșit\"

mi-as fi dorit sa o fi scris eu; e simpla si adevarata, e vie, de asta ma atinge.
si strofa a doua merge pereche cu acest final.

imi place textul pentru ca e curat, ai strunit aici imaginile si metaforele, ceea ce il ajuta pe text, il face mai credibil, mai veridic.

in strofa a doua simt ca e o particica de autenticitate, de viu.
simpla, dar puternica ultima strofa, cu tot cu nostalgia si bruiajul ei.

si cearsaf nu cearceaf; mi-a placut storyul primei strofe, spre fine mi se pare cumva previzibil.

cerul vazut ca un cearsaf putrezit, e o imagine superba, ca si aceea a singuratatii care te darama, a pamantului care te acopera.
merge sa continui aceasta poveste.
momentele de sinceritate poetica de aici sunt destul de reusite, ating zona aceea fragila, dar destul de concreta in care incep sa apara oamenii, adica personajele.

aceste mici izbucniri in perisajul asta varatic, parasit m-au cerit. felicitari!

imi place, desi imi pare putin transparent.
as fi asezat altfel versurile pt mai multa coerenta.
e ok filtrarea pe care o afisezi aici, ajungi incet incet la acea esenta pe care o cauti, cel ptin aici, referindu-ma la acest text.
placut si finalul, desi acea imagine, ca si cealalata, legata tot de inima merita o atentie si o asumare mai mare. un detaliu mai pronuntat.

e ciudat textul asta.
imi plac insertiile putin exotice pe care le-ai introdus.
ar fi putut fi mai mult acolo, la acel tantar, putin suprarealism sau hiperrealism.
contura mai bine atmosfera.
imi place mult ultima strofa, e si sincera, si are si nelinistea aia specifica dragostei. e asa cum spunea noica. scopul tau se duce tot intr-acolo.
placuta e si matasea, dar mi-ar fi placut mai multa carne pe ici pe colo, totusi e cam diafan. :)

eu cred ca in zona asta ar trebui sa mergi, sa impingi poezia ta.
ploua de parcă spărgea cineva
geamuri în cer
ea chiar făcuse la încheieturi
niște frumoase brățări de apă

câte o mașină mă mai stropea
până la suflet

o să plec
doar când o să stea ploaia
îmi spuneam
sau când voi afla de ce
am fost adus aici din patul meu
în care am adormit
nu prea fericit

sa nu incerci sa duci prea mult in suprarealism, lasa mai moale, mai soft, s-ar putea sa-ti iasa ceva frumos.

spor!

dupa parerea mea, trebuite mult modificat fragmentul ca sa-i dai o concretete.
ca sa redai rutina de care vorbesti puteai incepe cu enumerarile acelea si sa le conturezi.

uite o varianta usor modificata:

De cîteva zile mă uit la desktopul plin de proiecte începute.
Nu-mi place nimic. Nu-mi mai place nimic după o perioadă.
Mi se pare că nu crește nimic așa cum aș vrea.
Aș vrea să clădesc ceva care să mă lovească direct, să-mi dea lacrimile ori să rîd de una singură, să-mi înceapă încheieturile să scîrțîe și să mă afund în pasiunea aceea care ține timpul în loc, în care uit cînd am mîncat ultima oară.
Ãsta micu’ de exemplu de două minute mi- a cerut apă.
M-am ridicat să-i aduc apa. Intre timp el a plecat cu o tastă. Acum s-a întors și-mi pupă mîinile ca să nu mai scriu. Mi-a scos mouse-ul și încărcătorul. E încîntat pentru cîteva clipe că mi se întunecă ecranul. A plecat. Sunt plictisitoare cînd nu reacționez.
Nu știu unde este Maria. De multe ori văd aici o femeie care joacă rolul de mamă douășipatru pe șapte. Privilegiile mele sunt băile, bineînțeles numai cînd reușesc să intru singură în cadă și dușurile repezi de peste zi.
Mă plîng mereu că ei nu dorm destul.
Ãsta micu se trezește de multe ori înainte de șase și trage de mine.
“Ioș mama, ioș, mama…” Aș mai dormi, bărbatul meu suspină și el: “gata, s-a dus…” Coborîm și ne înviorăm cu un suc prospăt de morcovi cu țelină sau grefruit. Nu mai bem cafea că nu ne mai ajută Trebuie să venim mereu cu soluții mai tari, altfel nu mai rezistăm. Imediat se aude pe scări un plînset: “ Iar nu m-ați trezit la șase…!” Cel mijlociu vrea să fie trezit ca să-și înceapă ziua odată cu noi. Eu la opt ani dormeam pînă la prînz, nu știu ce-o fi cu copiii mei…
Le fac micul dejun și începem activitățile. Printre activitățile lor mai pun o tură de rufe la spălat. Spăl un pahar, o farfurie . Mai trag ușor cu aspiratorul după ce i-am pus pe ei.
“Mami, cum am aspirat?
Perfect ai aspirat!
Atunci de ce mai aspiri după mine?
Numai un pic aici, puiul mamii… Aici ai uitat un pic”.
Mergem zilnic afară în spatele casei . Avem un pîrîu cu rațe sălbatice și broaște țestoase, cu lăcuste și păsări. Ne urzicăm, ne zgîriem, suntem înțepați de țînțari, furnici ori alte insecte, dar războinici cum suntem nu ne întoarcem în casă decît atunci cînd ni se termină apa și mînacrea. Citim, desenăm, de scris nu ne prea place. Mergem să înotăm o oră, două, ne întoarcem împuțiti de clor și ne mai petrecem în cadă încă vreo oră ca să dăm clorul jos.
Apoi facem o ciorbă, o salată, o invenție pe care o servim la cină cînd se întoarce bărbatul meu acasă.
Uneori e liniște, dar în majoritatea timpului nu.
De fapt, uitasem să spun că sunt aproape în luna a șaptea și sunt în pat; mă paște pericolul de a mi se rupe apa mai repede; dar după cum se vede mai sus nu prea apuc să stau în pat.
“ Nu te juca, cu asta nu te joci îmi spune doctorița mea, pe care o iubesc și o respect dar nu o prea ascult”.
Vai cît am scris déjà, ăștia mici stau liniștiți pe covor și numără niște bani de carton.
A, voiam să scriu ceva sincer, despre cum ne luăm în viață un rol și dispărem în el. Unii ajung să fie doctori, judecători, agenți imobiliari, profesori, mame… și nimic altceva. E atît de confortabil, plăcut și nedureros.
O doamnă îmi replica într-o confruntare pe net zilele trecute că ea e psiholog, știe ce spune iar noi ceilalți nu înțelegem. O spunea ca și cum nu ar mai exista nimic în afară de asta. Nu era mamă, nu era iubită, nu avea alt rol decît să dea lecții unor români despre … în fine, nu are importanță. O făcea în limba engleză și eu i-am răspuns în românește. După ce discuția a evoluat în limba română mare mi-a fost surprinderea să văd că doamna nu mai știe gramatica. Ei, ce ți-e și cu americanizarea asta subită…
În fine, de multe ori sunt conștientă că am intrat prea tare în rolul acesta, din alegere la început dar mai apoi am realizat că nu mai e cale de întoarcere. Fiind o ființă cu grad superior de adaptabilitate am alunecat și m-au cuprins rădăcinile în zona asta. Iată-mă jucînd pe scena vieții rolul de mamă. Din cînd în cînd mi-e dor de Maria. Uneori aș vrea s-o smulg din liniștea aceasta matrimonială și s- o pun din nou pe drumuri, aș vrea s-o trimit undeva unde e pericol și adrenalina clocotește.
Dar nu, dorința pălește repede: “ mama, ‘cut pipi mama”, “bravooooo!!!!” . Cum să plec, cum să fac un pas și să lipsesc de la așa ceva? Asta mic merge singur la wc, se aplaudă singur și nu pot pierde asta pentru nimic în lume.
Gata, au început să se bată pentru telefonul meu !

spor

deci, da. ma bucur atunci! bravo!

ai un c lipsa la excesive.
mai voiam sa spun ca e ok distantarea de metafora sau de imaginea cod folosita abuziv sau in sine, uneori de noi, in genere.

e frumos, coerent, chiar si cu acele intreruperi de paranteze si explicatii si reintoarceri care aici imi plac; dar as fi dus povestea departe, adica la final, am impresia ca asta e doar o secventa, un episod si ca te-ai oprit sa te uiti la pif & hercule si ca o sa revi sa continui. :)

pe langa aceste mici povesti care parca voit indeparteaza cititorul de subiect, as fi vrut sa ajungi tocmai, la el sa il iei de maneca si sa il faci sa vorbeasca.

da, si e teatral, are potential, insa era frumos ( sau mai frumos ) ca dupa acest mic periplu sa revii la subiectul cu care incepi caci tu de fapt il prezinti prin prisma aventurilor astea ( ceea ce nu e rau deloc )dar nu mai revii asupra lui ca o prezenta ( fie ipostaziere, fie nu ), ci il lasi in fotograma.

si biensur, titlul, place, dar merita continuat ( nu tautologic )sau integrat.

pe care probabil

pacat ca n-ai dus textul in zona penultimei strofe. as zice mai degraba
mâine voi ști.
o să-mi amintesc melodia asta dintre
acoperișuri

mâine voi ști.
o să aflu
unde s-a oprit

mi se pare mai antural asa.
intarirea starii nu mi se pare necesara.

nu stiu ce lecturi ai tu, ce-ti place sa citesti, ce nu preferi, dar observ ca tot incerci sa te aduni de undeva, incerci sa te indrumi catre o directie si nu iese acel ceva care probabil ca-l porti in minte. poate ar fi o solutie sa cauti anumiti poeti, anumite volumecare sa-ti dea si un univers imagistic mai larg ( asta-ti lipseste, si nu firescul ).
si asa mai schimbi si aerul si iesi din blocaj.

ultimele doua paragrafe inainte de final mi se par oarecum mici observatii, remarci facute tie insuti, mai in gluma mai in serios, oricum un discurus de show, monolog cu pauze si intorsaturi de situatie.

imi plac mult intro-urile tale, spatiile de instalare ( aici parchetul, aplecarea, tragerea inspre inauntru ), spun multe, concentreaza de obicei toata povestea, cam asa ar trebui sa se intample, pune cititorul in garda cu ce va urma.

si ca sa nu fie doar o simpla relatare banale, de trecere in revista/jurnal, vine partea volubila, fragila care invaluie totul, mici sicane si puterea de a ghida vocea asta care in pofida micilor devieri voite, pastreaza tensiunea si dramatismul.