Solamira

Uneori nu-mi ajung cuvintele pentru multele gânduri care mă bântuie. Zilele trec fără număr aproape la fel și eu sunt în același loc nu pentru că nu merg, ci pentru că lucrurile fug mai

Aș vrea să nu mai știu nici eu de mine, să-mi port cele o mie de suflete ca pe o haină de ocazie pentru care, când o dezbraci, nu simți regret, ci numai oboseală, să merg printre oameni fără

M-am aruncat în iarbă ca un copil, strigând: iată-mă, m-am întors! gâze-mi scriau linia vieții pe tors cu sute de mișcări mărunte, din palmă până la umăr, din umăr până la frunte, din frunte

Calul lui avea la copite strălucirea stelei polare, calul meu smucea frâul spre soare. „Frumos drum, i-am zâmbit când galopam umăr la umăr, eu o iau către răsărit.” „Eu spre apus, ca să număr

Ultimul drum trece prin cerdacul bunicii, prin privirea câinelui, prin arsura unei toamne uitate când greblam curtea de frunze, așteptând spectacolul moale al ierbii…

Cu toții avem un fel de durere ascunsă care la unii devine cădere; de aceea am inventat stelele căzătoare, spre a da oarecare destin acestui zbor în jos.

Tot mai subțire-mi pare drumul spre nicăieri ce leagă ziua asta cu ziua cea de ieri și simt că pierd din mine cu fiecare pas; nu mai privesc în urmă să vad cât am rămas, ci numai înainte, spre

Aproape că-ți descifrez zâmbetul în palma mea stângă la nord de linia vieții și la sud de cea a inimii sărmane linii, ce-aleargă una spre alta fără măcar a se-ntâlni; și-atunci mă

Mă-ntreb uneori dacă nu cumva trăim o dragoste a cuvintelor, în care corpul își pierde sensul printre atâtea sensuri, în care două singurătăți s-au ciocnit și acum își deapăna ecoul, curgând

De ce mă gândesc la tine fără să vreau eu, care-am râs atât de pierdutul vremii în doi, de oftatul adânc pe sub lună, de romanțe-ngânate sub geam ? Și iată că inventez o algebră în care unu

Îmi e mâna ca de lut când îți scriu aceste rânduri și mi-e greu să prind în gânduri toate câte le-am trecut. Zvonul nostru încă sună prea aproape și curând- iată, nici n-am scris un rând și

Toamnă roșie și naltă, zvonul tău îmi sună-n vene a cocori, vâslind alene și a frunze, laolaltă; și erai așa de caldă când ardeai culori prin vie, și-ai rămas așa pustie, ca să-ți suni în

De atunci trecut-au clipe… poate ani…cine mai știe… fără veste-și țes paiengii pânza prin unghere gri ; ceasu-a stat de mult…vecie între ieri și azi se-ntinde, rupând firul ce unise pe a fi

Întinsul fără margini de albastru cu mii de lacrimi răsplătea pământul și, jucăuș, trecea prin iarbă vântul ducând cu el mireasma de mohor; era un aer blând, răcoritor, și o simțea întreaga

Privirea-mi dansează cu norii de când mă știu; e-acest dans un fel de tango al culorii căprui cu-auriu, un fel de nuntire ciudată de tonuri ce știu să răzbată pe rând, nici prea târziu, dar

Treci prin noi cu pas domol, doamnă cu accent pe sol; doamnă cu accent pe si, ochiul tău ne face gri, griul tău ne face lut. Þipă-n aer timpul rău, toamna cu arama-n scut, și abia mai pot

Iarăși minți, cu ochii stinși peste tâmpla mea de ceară și te las…a câta oară… fiindc-așa de bine minți… tu și ochii tăi fierbinți, care știu numai sa doară… mai alintă-mă o seară, cât

Sunt doar un visător ce trăiește-ntre verde și galben, între albastru și alb, între roșu și gri, un îndrăgostit al privirii și un răzvrătit ce se sustrage ecuației vieții. În fond, ecuația

Deasupra noastră, seara se spărgea în culori de savană- și tu surâdeai… și eu… înseram o dată cu lumea, profană. Atunci am simțit că nu trăiam același anotimp.

Astă seară mi-am aruncat sandalele la-ntâmplare, lângă cartea ceea de greacă și nici nu contează că nu ești aici, deși…tot îmi lipsești oleacă… astă seară – unde-s țigările? A, uite-le, sunt

Se-anunță ninsori iarna asta . Prietene-om merge la pas și-urcând împreuna Copoul vom face din noapte un ceas. Cu vinul lucind în pahare și-acorduri de Haendel în noi, vom sta la o masă,

Dacă îmi plac primăvara și toamna, cerul senin, sau cu jocuri de nori, surprinzătoarele locuri cu mii de culori atât, atât de schimbătoare, de ce, atunci, această tristețe la trecerea în alt

Te-am așteptat atât, încât venind, n-ai mai putea stârni un alt ecou și, poate, te-aș ruga să pleci din nou cu pasul gol și trist. Dar tu nu vii…