Solamira

Aș vrea să nu mai știu nici eu de mine, să-mi port cele o mie de suflete ca pe o haină de ocazie pentru care, când o dezbraci, nu simți regret, ci numai oboseală, să merg printre oameni fără

Te-am așteptat atât, încât venind, n-ai mai putea stârni un alt ecou și, poate, te-aș ruga să pleci din nou cu pasul gol și trist. Dar tu nu vii…

Dacă îmi plac primăvara și toamna, cerul senin, sau cu jocuri de nori, surprinzătoarele locuri cu mii de culori atât, atât de schimbătoare, de ce, atunci, această tristețe la trecerea în alt

Deasupra noastră, seara se spărgea în culori de savană- și tu surâdeai… și eu… înseram o dată cu lumea, profană. Atunci am simțit că nu trăiam același anotimp.

Îmi e mâna ca de lut când îți scriu aceste rânduri și mi-e greu să prind în gânduri toate câte le-am trecut. Zvonul nostru încă sună prea aproape și curând- iată, nici n-am scris un rând și

Am pariat pe doi, El a pariat pe patru, am pariat pe trei, El a pariat pe patru, am pariat pe șapte, El a pariat pe patru. Am pariat pe patru, dar El, El nu mai juca zaruri. Să nu-i

De ce mă gândesc la tine fără să vreau eu, care-am râs atât de pierdutul vremii în doi, de oftatul adânc pe sub lună, de romanțe-ngânate sub geam ? Și iată că inventez o algebră în care unu

Uneori nu-mi ajung cuvintele pentru multele gânduri care mă bântuie. Zilele trec fără număr aproape la fel și eu sunt în același loc nu pentru că nu merg, ci pentru că lucrurile fug mai

Calul lui avea la copite strălucirea stelei polare, calul meu smucea frâul spre soare. „Frumos drum, i-am zâmbit când galopam umăr la umăr, eu o iau către răsărit.” „Eu spre apus, ca să număr

Ultimul drum trece prin cerdacul bunicii, prin privirea câinelui, prin arsura unei toamne uitate când greblam curtea de frunze, așteptând spectacolul moale al ierbii…

Ceru-și cernea cărările neumblate peste ogradă, iarba creștea, naltă, prin mine de o decadă, parcă și mai bine, greierii izbucneau peste lume departe...aproape...cine mai știe... ceru-mi

Treci prin noi cu pas domol, doamnă cu accent pe sol; doamnă cu accent pe si, ochiul tău ne face gri, griul tău ne face lut. Þipă-n aer timpul rău, toamna cu arama-n scut, și abia mai pot

Se-anunță ninsori iarna asta . Prietene-om merge la pas și-urcând împreuna Copoul vom face din noapte un ceas. Cu vinul lucind în pahare și-acorduri de Haendel în noi, vom sta la o masă,

Astă seară mi-am aruncat sandalele la-ntâmplare, lângă cartea ceea de greacă și nici nu contează că nu ești aici, deși…tot îmi lipsești oleacă… astă seară – unde-s țigările? A, uite-le, sunt

Iarăși minți, cu ochii stinși peste tâmpla mea de ceară și te las…a câta oară… fiindc-așa de bine minți… tu și ochii tăi fierbinți, care știu numai sa doară… mai alintă-mă o seară, cât

Treci prin noi cu pas domol, doamnă cu accent pe sol; doamnă cu accent pe si, ochiul tău ne face gri, griul tău ne face lut. Þipă-n aer timpul rău, toamna cu arama-n scut, și abia mai pot

Privirea-mi dansează cu norii de când mă știu; e-acest dans un fel de tango al culorii căprui cu-auriu, un fel de nuntire ciudată de tonuri ce știu să răzbată pe rând, nici prea târziu, dar

De atunci trecut-au clipe… poate ani…cine mai știe… fără veste-și țes paiengii pânza prin unghere gri ; ceasu-a stat de mult…vecie între ieri și azi se-ntinde, rupând firul ce unise pe a fi

Toamnă roșie și naltă, zvonul tău îmi sună-n vene a cocori, vâslind alene și a frunze, laolaltă; și erai așa de caldă când ardeai culori prin vie, și-ai rămas așa pustie, ca să-ți suni în

Aproape că-ți descifrez zâmbetul în palma mea stângă la nord de linia vieții și la sud de cea a inimii sărmane linii, ce-aleargă una spre alta fără măcar a se-ntâlni; și-atunci mă

Există o lume a cailor în care galopul lasă răni pe câmpie, în care cerul e undeva în spate, părăsit și undeva în față, întâmpinând. Există o lume a fugii nebune către niciunde, către

Am iubit cu nebunia frumoasă a primului zbor în necunoscut, era noaptea plină de șoapte și de sărut. Am alergat pe străzi, ținându-ne de mână și strada se făcuse doi pași și devenise uitată și

Sunt bolnav de ce-am fost și-am încetat, fără veste, să fiu bolnav de pasul tău, știut atunci pe de rost și de ochiul tău cu zâmbet târziu. Și-atunci, mă întorc către mine și chem, doar timpul