cândva îmi ascundeam gândurile pe străzi cu nume de voievozi.
în ochii mei ploua adânc, îmi așteptam sentința
ca un bici căzut din mâna
Tatălui.
șinele de tren erau eșafodul desfrâului cel
Pereții clădirilor miros a veacuri trecute.
Lipscaniul se demolează singur printre străzi pavate atent cu istorie.
Dau o fugă până în Argentin. Poeții sunt târzii și putrezi
La lumina brichetei și
Pe mine a uitat să mă modeleze
Am forma roții,
sunt moale, nears,
nepotrivit pe raftul
în care tu iți etalezi
formele,
și putrezești
sub praf.
Mie a uitat, mizerabilul olar
Să-mi dea o
Plecai, când m-am întors spre tine…
Erai în uniformă verde
Pășind arar spre prag.
Gleznele mele plângeau
Pe tocul ușii, pașii
Bocancilor prăfuiți.
Probabil îți mai amintești
Gustul gâtului
Alergam prin pădure, când m-ai prins de gleznă
Și am căzut peste frunze.
Stai lângă mine,
săruta-mi frunzele de pe piept,
aleargă pe gleznele mele
până te vei prăbuși
din coapse, până
Ce frig s-a făcut în cameră
Iar degetele tale sunt ca cel pe care
l-a rupt Noe când femeia a împietrit.
Hai să ne iertăm de minciunile
Coastelor noastre rupte pe timp
Hai să uităm că eram
Ai vrut în parc.
Pașii nostri iau forma aleilor
Și se contopesc cu cimentul
Umed pe care vom mai
Reveni.
Frunzele uscate se vor transforma
În așternuturi
Pentru dățile când vom
Împușcă pianistul
Fiindcă n-are frac!
Și oricum, a greșt partiturile
Cântă Toccata în loc de Claire de lune…
Ce prost!
La final, drept pedeapsă,
Dați-i un buchet de spini
Poate înțepat, va
Hai la scări, la Universitate
Sau mai bine ne uităm la cărți
“cultura a coborât în strada”.
Apoi o luăm agale pe Calea Victoriei,
trecem de Cercul Militar și de Romarta.
Până la Þăndărică
Aștept un zâmbet de ieri…
Cred că am adunat
Vreo trei sute
De ieri.
Sunetul fericirii
Pe care nu-l mai aud
Mă împinge la
Deziluzie.
Deziluzia ca nici macar
Tablourile
Nu ma
Culege-mi un buchet de maci
Să-i presez peste rana
Și sângele să mi se transforme
În opiu.
Petalele sângerii vor cadența
Până vor fi străpunse
De spinii privirii
tale
Iar brațele mele se
se distinge o melodie discretă
în aerul liniștit al camerei.
mă apropii de perete -
- ascult.
un flaut își înalță culorile
vibrând dintre buzele și degetele
unui copil.
începe în piano
Ce ciudat îmi pare totul
Parcă ieri stăteam pe prispa casei
Privind oamenii de peste drum,
Încercând să îmi dau seama unde se duc
Și ce fac acolo...
Eu mă duc...mereu, în mintea ta
-De ce ai
Hai să ne punem măștile
Și să ne prefacem că râdem palid
Pe sub ele.
Eu o voi îmbrăca pe Desdemona
Îmi voi pune dantele
Rochii cu crinolină roșie
Iar în mâini,
Mănuși albe de mătase.
Hai
Te-aștept mâine
La Motoare.
Voi fi la bar, pe al treilea scaun
Să nu lipsești.
Beck’s-ul e mai amar
Fără compania ta.
Și parcă și Uriah Heep
E mai răgusit fără tine.
Hipioții de la
SD