spre un dicționar

Aș spune că în cele mai multe poezii ale lui Silviu Viorel Păcală avem în față ochilor fulgurația unei senzații sau revelația unei stări care își caută cuvintele într-o imperioasă nevoie de a se transfigura în ființa textului.
Și aici totul pare a se naște dintr-o oboseală a căutării, iar cuvântul are puterea magică de a reînvia ceea ce pare încremenit în suflet. Ni se dovedește încă o dată că avem de-a face cu un minimalism de o altă factură, cu rădăcini în onirism. Textul, în opinia mea, are unitate compozițională, deși pare o oscila între mai multe planuri. Ce mi se mai pare deosebit este coexistența dintre o stare, un concept, un sentiment și contrariul acestora. Nu mai enumăr imaginile poetice preferate, pentru că toate contribuie la reușita poeziei, chiar dacă nu par a egala sublumul vers final dintr-un text anterior, \"o istorie a zilei\".
Chiar dacă nu este cel mai bun text citit de mine în pagina autorului, consider că este destul de original și reușit pentru a-l remarca.