Silviu Somesanu

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu brațele pline de grădini cu flori și tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea,

Când firul vieții se subțiază nu-l poți prelungi mult nici cu nod. Sufletul se împacă mereu cu sine pentru ce ai iubit cu toată inima, urmează de făcut pașii cei mici, alunecoși și grei pe

Când mă va însoți noaptea voi rămâne singur cu fantomele ei, anotimpurile nu se vor deosebi. Pe întinderi vălurite de maci perle de lumină ies nesupuse din ape, îmi înfășoară sufletul

Nicio urmă de iubire în care m-ai putea pedepsi împărțit între remușcari și iertare. Speranța se pierde simplu pe întuneric, nimeni nu m-a învățat să ies la lumină, sufletul meu poartă amprenta

Apele somnului trec prin vise, dau semn marginii care fură, nopțile se termină cu gulere de lumină în dimineți cu mugurii ce se deschid norocoși. Din ce ape se adapă curcubeul

Și când înot prin întuneric tu-mi spui c-o să dau de lumină de mă mobilezezi tot mai mult, s-ajung sub pielea cuvintelor din inima ta flămândă. O să pipăi conturul tăcerii ascuns unde sub

Trăgea noaptea cu o cange la mal, pleca cu ea în buzunar, își punea soarele sub cap și din umbră privea uimit conturul vidului. Simțea cum transpiră cerul, tăcerea nepereche sângera, se

M-am deocheat într-o staţie de metrou din cauza unei frumoase ce mă privea insistent şi neatent am pierdut şi trenul, am mers apoi la două gemene cunoscute pentru descântecul de

pietrele se spală pe cap de ploi țăranii beau cafeaua cu țuică povestindu-și naravul dobitoacelor eu sunt un drum de întristare pe care trec poaspăt potcoviți caii îmi aprind pe spinare

Am amânat să mă nasc, mâine dar nici mâine n-o să fiu fericit, nimeni nu știe sigur ori de câte ori s-ar mai fi născut cum decurge travaliul, visez de pe acum cerul senin dar același cer poate

Las trecutul dar nu-l scap din vedere nu mă culc pe-o ureche, stau și privesc de pe un nor de fum alb pofta desfășurării unor evenimente, totul depinde de cunoașterea lor de implicarea în ceea

El învață limba cuvintelor furișate-n auz și lumea se mută absorbită-n memorie, orașul își plimbă străzile printre clădiri, străbat clipele și ascultă orice mișcare, o mare încinsă cu

mi-au pus pe umeri temerile pământului c-un orizont fără margini nimeni nu știe cum să-l treacă nici cărări nu sunt gândurile zboară cu aripi de lut în memorie cu înțelesul zdruncinat caută

Îngâna noaptea și o trăgea pe roată, agoniza întunericul jupuit de viu și-l slobozea pe văile căzute-n gol. Rămâne problema copacilor căzuți de vânt pe care nu-i lua nimeni în seamă, lumea era

Îmi trec multe gânduri prin minte, puține sunt cele care-mi dau repere imediate și doresc să le rețin. Mă îmbrac în poezia lor și aștept, să înțeleg sensul pentru care mă lupt, să capăt

N-avem chei la zăvorâtele porți ale cetății căzute-n ruină, drumurile sunt acoperite de pustiu, nimeni nu vine să vadă. Camerele sunt locuite de umbre, vântul bate neauzit, timpul scârțâie-n

Nimeni nu-și amintește de spiritele mari toți se scaldă în balta mediocrității. S-a încetățenit mersul melcului fără casă, doar cu perspective plătite din timp unde trebuie și apoi se

Femeile pe care le-am iubit au plecat în alte ținuturi. N-au uitat nimic au cărat și aerul în poșeta de vise în urma lor tăcerea ca o biserică fără enoriași și fisura-n mine pentru

Ai cules mărul discordiei, întâmplător eram sub pomul lăudat și mă odihneam. Știai că nu dorm doar mă prefac să văd apoi cui îl oferi și cum îl duce la pierzanie. Tu nu ai crezut decât în

Nicio umbră nu s-ar îndrăgosti de un copac iarna, ar aştepta să-i crească frunzele din muguri şi raiul ei ar deveni ademenitor, mai verde decât seva care inundă pădurea trecerea se topeşte-n