Silviu Somesanu

Bisturiul care tăia sigur nu l-am simțit nici teama pe care o luasem de-acasă, devenisem o lecție de anatomie pe care n-o picta nimeni. Studenții priveau deși nici asta n-am văzut o aveam

s-a urcat mai sus cu o treaptă decât steaua sa aflată în carul mare priveşte cu întregul albastru pământul sub paşi se mişcă într-un timp al neîntoarcerii-n vis în care porţile înfloresc în

s-au scris cuvintele și cerneala s-a uscat foile de hârtie au ațipit pe birou mi-au rămas gândurile de veghe-n somn între mine și vis e o legătură de spirit te-ai îndepărtat și dimineața m-a

Dintr-o parte a lumii s-a răspândit o moarte ciudată statornicită în lumea civilizată, ceilalți îi așteaptă încă colții, distanțarea socială obligatorie și tăcerea e cel mai bun

Printre umbre nimicul se simte liber fără să râvnească la bogățiile lumii urme pe zăpadă mă conduc în piscul morții de unde privesc cum fuge pământul de sub picioare mă rog de se opresc

Se înserase în priviri în casa spațioasă și pustie cu pereții de sticlă, femeia se spovedea la lună pentru umbra singurătății ce-i nesocotea frumusețea și se lăsa sedusă de luceafăr. Era o

Ea avea fața unui măr din cele rumene din soiuri vechi autohtone cu o îmbrățișare caldă de culori pe buzele soarelui. Trup de lut vorbitor într-o trestie înaltă pășea gânditor prin

Strălucind ca metalul întunericul se surpă în văi oprind apele să răsufle în liniște. Oblicul se termină vertical și totul se învelește-n lumină, lăuntric sunt uimit de mirajul care-mi urcă

Lasă-mi hărăzit harul ce mulți dintr-ai mei l-au avut chiar fără să știe. Adaugă-mi în cuvinte sâmburii spuselor de către ursitori, când gândul mi-l cheamă zeul hârtiei chiar și ce scriu fără

Te-ntorci odată cu magii la răsărit gol de invidie și plin de învățături, ai cuvintele topite-n verbe blânde și simți în suflet mângâieri de copil. Fugi ca mercurul de profeții mincinoși mai

Tăcerea s-a închis în colivie, pasărea-i liberă sub cerul său și orice încredere se pierde-n zbor. Libertatea sporește și frunza freamătă-n copaci, apele șoptesc în valuri și se

Noaptea își șterge ridurile, pe cupola cerului sfinții pictează o capela sixtină. Ochii scoși din orbite se retrag cu evlavie la loc și-n ultima celulă se simte măreția și pacea până

A fost o umbră vâscoasă și curgătoare întoarsă din drum, am rămas cu fața la peretele zilei de ieri unde liniștea e pătrunsă de dureri și nu există nicio teamă de singurătate înțelesul

Moarte nu-i, viață nu-i spun Trăirea-n fond e de legumă, Nu pot s-o bat să facă spumă Din câte vise pot s-adun. Iubește ce-i făcut din humă, Își face cuib ca un lăstun Și are-n ea un pic

Încearcă să cauți o ieșire, nimeni nu ți-o arată unde-i, sunt plecați să-și smulgă rădăcinile din veacul trecut în istorie și pe acoperișul său plouă. Prin apropiere se cultivă

Tăcerea este o prevestire pe care o aștepți citind ziarul la umbra bătrânului nuc de sfântul Ilie. Diminețile se plimbă-n oraș ca niște fete nemăritate ce zâmbesc puținilor trecători. Îmi

Doar noaptea cu picioarele-n pământ trece prin câmpie ca o femeie cu glezne subțiri și nervii întinși, întunericul nu spune nimic din tot ce ascunde, iubirea născută din păcatul nerecunoscut își

O umbră străpunsă cu o mie de raze și un stejar fulgerat într-o furtună sălbatică poartă în piept îndemnul de răzbunare pentru orice încercare de pătrundere în subiect de către cei fără niciun

Chiar dacă nu recunosc rătăcirea în care am eșuat, nu găsesc altă posibilitate de revenire fără niciun efort, decât refluxul din interior. Și tu poti face acest lucru numai din inimă, astfel

mă îndepărtez de ţărmul iubirii pe mările liniştii cu vântul în pânze spre portul uitării am părăsit tot ce cunosc îndeaproape fără să privesc în urmă doar cu sentimentul căutării

Mi-a plecat femeia din cuvinte, sunt îngândurat, bate crivățul prin oase, se agită singurătatea. Pe malurile cerului vin anotimpuri de ceață, soarele se vede mai rar și păsările-mi sunt