Silviu Somesanu

Într-o noapte a minții golită de sens își face jocul întunericul, pe cerul ei aleargă norii de ploaie și sosește o dimineață cețoasă. Îmi pune în sipet o durere de oase ce se târăște cum șarpele

Se-ndoaie din încheieturi cuvintele acestui poem literele scoase din minți lovesc în silabe mai au puțin și vocalele plâng din instinct. Înțelesul vâscos se scurge ca mierea capătă sunete din

Asemenea unei cascade luminoase o ploaie de meteoriți cade peste priviri, cerul este atât de frumos și straniu iar noaptea se scutură de ispite. Aeru-i vâscos și dulce, subțiat de plăcere, în

Suntem două fantome de ceară, tu dincolo de râul sălbatic, eu dincoace de munții cu crestele ninse. Uneori, pornesc spre trecători printre arbori și tufișuri înalte spre cetatea lui Dracula

Tu ai rămas nehotărâtă în orașul trecut peste mări, să cauți alt orizont printre străinii mult prea străini. Eu călătoresc spre casa din țara de suflet cu inima pe un munte de sănătate unde

Îți aud mâinile cum pipăie conturul viselor și le așază pe rafturi în stele care încă n-au răsărit. Se aude cum închizi ușa, cari după tine geamantane - cu toate înfrângerile de până

M-am născut copil sub geana luminii și am crescut din imagine în imagine ca un film cu actori buni, cei care m-au urmărit n-au fost toți mulțumiți unii chiar m-au hulit, dar drumul a fost

Dragostea din mine nu va pieri nici dacă se vor naşte alte întrebări şi nici răspunsuri nu voi căuta în afara îndoielilor în care neobosit mă zbat, alte porunci îmi vor veni în minte dar

Învăț câte puțin din fiecare lucru, să-mi întind aripile până la cer și nu știu alte mijloace de a cuprinde universul căzut. Punțile peste apele vijelioase se rup, în noi sălășuiește

Cânt într-o frunză de salcâm înflorit, aroma e strânsă în mirea de albine și am sufletul dulce, poate fi gustat și de dușmani. Cântecul meu e smuls din harpele cerului are trăirile raiului și

Tot ce pot să spun, nu vreau. Peste umbre miroase a tăcere iar eu visez un pește divin care mă urmărește din cer. Apele au legile lor și pământul se teme, ele sting focul, înlătură și

Când noaptea curge în aură firească, cu stele arse la îngeri sub aripă, mă zidesc în timp cu fiecare clipă, și-n suflet cerul începe să se nască. N-am să mă pierd cu nicio împrejurare,

Mi-au încărunțit rădăcinele la tâmplele timpului, caut tot ce nu s-a pierdut și nu mă îndrumă nimeni spre comori, nici măcar pe urme de legende și mituri care îmi răscolesc fantezia că aș putea

lumina se stinge ia foc noaptea întunericul e slăbit dar mâinile îl vindecă de cer să i se piardă urma stelele foșnesc pe acoperișuri tăcerea mă îmbie să ascult aud strigătul unei

Zăvoarele sunt trase, poarta destinului se deschide viața sare pragul și curge sub pâlniile cerului până pleacă sufletul și rămâne trupul în pământ, evlavia rugăciunilor cheamă

Numai cuvântul este nemuritor a fost mai înainte de începutul lumii restu-i apărut după aceea, poate oricând să se transforme în altceva, nimeni nu știe de ce. Timpul e pentru toți egal cu el

Tu stăpânești lumina din ochii care te privesc respirând încrederea cu degetul pe rană. Tot ce mă surprinde e surâsul diafan mai zelos decât inima care bate cu putere. Urâtul în vrajbă

Rodul meu de lumină e în verdele mugur închis unde dorm iernile atingerilor nopții nemaifiind altceva de făcut decât deschiderea ferestrelor larg. Trupul urcă în formă la vârf se desface în

Am îmbrăcat gândurile în vise și fiecare s-a tulburat, te rog ai răbdare un timp! Am sfințit locul până la concentrare cu toată credința necesară, voiam să mă conving lăuntric dar am rămas

Învăluire-n sunete risipite de crini când respirul îi fură aerului aromele cu cristaline străluciri pe muchii de spirale de cuvintele luminoase stau nescrise în interioare galante de mătase ce

Căzut într-o letargie boierească străbat somnul prin poezia nopții cu singurătatea ruptă din memorie într-un tunel de cramă domnească unde totul se pune la cale într-o luptă bahică cu tăieturi

Nu-s întâmplări în versurile acestui poem cu arome de struguri copți în teascurile luminii șoptind gravitației plăcerea din dulcele mierii, pulpă grasă în ulcele de lut. Ecoul dă contur