Silviu Somesanu

Cuvintele acestea în care mă scriu sunt tăcerile mele interioare care respiră în solitudine gândurile. Nimeni nu vrea să le știe, nu mă întreabă de ele, stau ca niște pietre în calea uitării și

Voi semăna semințe sub jilave brazde-n pământ fără să mă satur închipuind rândurile verzi. C-un gând înălțător chem lumina, regină, să deschidă porțile imaginate. Fără nicio patimă las

Să fie o apă limpede din care să-mi astâmpăr setea, să simt în genunchi puterea care urcă muntele. Pâna ce pădurile mă îmbie să trec pentru că ne cunoaștem de copii, potecile șerpuitoare mă

La o răscuce de poveste fără zmei un om așezat lângă o fântână își răcorește sufletul. Nu trece nimeni, doar o adiere de vânt suflă peste o câmpie mirositoare, aşteaptă demult, a înflorit și

Nimeni nu m-a iubit mai mult decât am putut eu să încerc, am pus pe fața fiecărui gând imaginea inimii rănită de iubirea promisă și nimeni n-a observat. Cuvintele-mi sângerează și azi în

Peste tot este un balsam de înviere nu mă ating de nimic, sunt plin de o pace vindecătoare de suflet. Aștept minunnea și mă bucur. Las tot ce știu să dospească și gândurile le îndrept spre

Vâslesc prin apa străină cuvintelor, caut sunetele în care am să vibrez pe notele descumpănite ale toamnei. Partiturile pe care le cânt au ritmul visător și culori metalice de aramă să dea

Notă nepusă-n catalog știu cum te-am luat, nu atât de mare, nici atât de mică, doar bună să trec mai departe prin meandrele concretului de azi în care speranțele-mi cresc și împart cerul

încercuit de constrângeri fug din propriul înveliș ai grijă căderea să-mi fie lină pentru că nu mai am aripi oamenii mi le-au tăiat în dureri aerul mi-a îngreunat ritmul respirației în centru

Voi m-ați îndepărtat de izvor când păsările mă iubeau. Aripi vroiau să-mi pună să zburăm împreună, Apă-n cioc mi-au adus când setea îmi căuta umbră și de copaci mă lega, până m-a chemat

Degetele ei subțiri și lungi îmi apasă pe dorurile inimii lăsate să aștepte vindecarea. Cântecul se naște atât de repede dintr-un adânc descoperit târziu între izvoarele dintre colinele

Să crezi în sfântă limba ta ca într-o mănăstire iar cuvintele să-ți fie lumină care alungă întunericul. Ochii să citească nu-n stele ci-n inima aproapelui, să bată-n ritmul inimii

ai putea să-mi spui de ce porți pe umeri întunericul și nu-l fugărești călcându-l în picioare el se lovește de ochii fiecăruia cu o furie oarbă pe care nu pot să o înțeleg lumina îmi curge

Mă urc în cireşul pietros al zilei, din spatele nopţii coborâtă de pe scară, soarele urcă pe treptele înalte ale cerului, cireşele strălucesc în razele lui. Aşteaptă-mă la marginea

Las un poem pe masă, poate spune mai mult decât mine, are fiorul subțire al inimii unde cuibărește demult dragostea. Iartă-mi modul de atingere, nu știu s-o fac altfel și timpul trece

Se desfășura prin noapte, umbla pe străzi lăturalnice ca o femeie fără căpătâi deși nimic nu o recomanda astfel. Avea o lume a ei de siguranță și nu se temea de bărbați, nu era frumoasă, nici

Nu mai încap culorile în trupul poeziei și se rostogolesc în penelul fermecat, se nasc tablouri vii ale naturii măreție pentru ochii privitori. Cu entuziasm afli plăcerea din lucruri, imaginea

Intră soarele sub nori,se aude zvon de răcoare cu semne de veșted îmbătrânim și noi. Se anunță ploi ca niște singurătăți femeia plecată se lasă așteptată unghiuri treze îi veghează

Urc măsurând treptele vremii până-mi ruginesc anii și freacă, de simt în oase clipele cum alunecă-n durere și-n genunchii moi se opintesc. Nu știu cât de acri sunt strugurii necopți ai

Înlăuntrul trupului văruiesc pereții, respir pe ascuns din suflet de nu mă mai satur să-i admir cupola. Pe curbele firii stau agățate măștile, nu îndoieli, porniri nevăzute se succed în formele

Până asculţi imnul victoriei e o lungă aşteptare sunt necesare oboseli şi transpiraţii sau poate mai mult de atât, eu sunt umbra ta de încredere, lumina care străluceşte într-o stea

Într-o noapte lovită de îngheț cu sufletul desenat pe geamul ferestrei înghit în sec spânzurat de cuvinte, încerc să fiu în mijlocul gândurilor din care răsar drumuri. Nu știu ce hram poartă,