Silviu Somesanu

Când vorbele meșteșugite nu-mi erau la îndemână strigau prin gânduri să aștept până se naște harul cuvintelor. Totul se îmbrăca în tăcere răcoroasă ca o umbră. Învățând să pătrund în miezul

Gândul îmi este tot mai departe și mai aproape de tine îl simt, de zboară fără aripi, și-n memorie ți se-nfiripă. Rămân ca într-o carapace să-mi ard iubirea în sânge, împreună să fim un

Când iubirea împrumută culoarea inimii, adu-o acasă unde cuib își poate face pentru pui și învață-i zborul sub cerul de mâine liber și înalt.

Mă plictisesc de incertitudinea prin care pășesc fără să-mi surp zidul după care mă dezbrac, când mă surprind vinovat de încăpățânare nu mă las furat, devin o fiară agresivă și vorace ce rupe

Azi dimineață m-am trezit cu picioarele reci trecea prin trup un fior de gheață topită nu mai eram eu cel vesel și bine dispus, să văd cum răsarele soarele printre cireșii în floare, un adevărat

rupem dragostea ca pe o pâine caldă aburi fierbinţi îi răspândesc mirosul simt cum ne strângem acasă mână în mână şi dincolo noi cu priviri adânci iubirea ne împacă mereu de nu mai obosim în

ne îndepărtăm de colțuri unul în unghi drept celălalt într-o direcție opusă nu ne-au luat în seamă și fiecare își caută drumul său m-ai întrebat dacă știu unde plec nu ți-am spus și dus am

uitarea se așează ca o noapte peste morți nu văd nimic mai lacom să nu se sature niciodată în timp lucrurile se petrec la fel de nefiresc cu înțelegere sau nu rupte de imaginația normală ca

Dacă ar ști adevărul cu toții ar fi revoltați, nu-l vor afla niciodată, în imperiul tăcereii nu poți pătrunde, se înțelege faptul de la intrare. Am locuit prin apropiere într-o comunitate

Surâsul tău ademenitor dezbracă gânduri ascunse, le lasă o pânză pe ochi în ciuda poftelor, cine să le satisfacă? E o întrebare fără răspuns venită din noapte când luceafărul se îndepărta de

Își mută sufletul în alt trup, l-am simțit cum îi tremura inima. Încearcă să rămână același om exuberant cu îmbrățișările la el. Zilele au devenit ape de trecere între lumi care merg mai

Nu ne întreabă nimeni, liberi zburdăm și nu închiși în carapace, trăirea, ca molusca. În aripi vibrăm arcuri cu rotunjimi de con în urcuș clapele unei orgi într-o catedrală așază-n inimi

Sunt tot mai departe de zările timpului nesfârșit, prin fibrele subțiri ale nervilor îmi tremură influxurile sorții. E tot mai adâncă fântâna, deasupra de albastrul izvor prin care fulgerul

În miezul nopții când lumina vestește minunată învierea, prin suflet curge suflul bucuriei. Ruga fierbinte se preface-n pâine, vin, caș dulce și ouă încondeiate ce dau culorilor durerea

Conștiința-mi vorbește din amvon, nu m-am dezis niciodată. tu nu iei lucrurile-n serios îți construiești personajul pe cuvintele lipsă pe scena improvizată de-un scenarist grăbit care e

Timpul este același doar oamenii se rup din el, încercarea mea este, să nu mă desprind prea repede, fiecare își caută și trăiește timpul său. Am privit viața din multe unghiuri, aproape le

M-am pierdut într-o noapte străină, de orb, cu teamă de otrava ierburilor prin care sar iepurii fugăriți de lună. Dealurile cu spinări de bivol pe lângă care trec, le cunosc după

Sar peste gardul vecinului ca peste un foc și-i caut singurătatea acasă pentru că nu mai are unde locui, noaptea îmi va stinge toate stelele călătoare. Cântecele s-au recompus în bătăile