niciodată nu-mi împart ideile cu alții
le verific întotdeauna și le las să se așeze
cei care nu le recunosc valide
sunt invalizi de cunoașterea reală
și mă doare
așa cum suferi și
Moartea nesfârșită seamănă teamă printre muritori,
înghite trecutul și aleargă pe urmele vieții în viitor,
nu are criterii de selecție cunoscute,
profită de hazard și clipa malefică.
Întunericul
frigul mă desfrunzeşte
de gânduri
nu pot să visez frumos
fără un timp al sufletului meu
care nu îngheaţă până la sfârşit
se aude un cântec din stele
ce mă face înger
al patimilor
În ochii tăi am uitat
câteva singurătăți,
cu o nepăsare de tăcere
în interiorul căreia
n-am găsit niciodată strigătul
ori cuvinte de ajutor.
Era o altă destinație scrisă
un alt orizont căzut
O lovitură de moarte
la o cumpănă de-o noapte,
cu scântei de sabie
în nevralgicul punct,
învață oamenii să moară.
fântâna din ochi
rostogolește după umăr vântul,
să-mi spulbere
aripile
Am cusut în copcii zile și nopți
să reușească operația,
să-ți fie convalescența somn după ploaie,
îngerii să te vegheze cu rândul,
imaculată-n albul nins între pereți,
corcoduș înflorit într-o
Să numești iubirea, puritate,
la masa ei tot timpu’-s flămând,
aștept vinul cu sânge de mire.
Apoi îmbrățișez cuvântul mărturisit
cu miros de trandafiri albi,
totul se-ntâmplă ca-ntr-o
Dintr-o întorsătură nebănuit de perversă
o femeie încearcă să mă scoată
și o face cu bună intenție.
Doamnă ești singura care ai înțeles totul,
ai privit atent unde trebuie,
nu știu cum să mă
Dincolo de cel care se vindecă de păcatele lumii,
stă omul lăsat slobod să guste mierea pământului,
sarea amară adusă de alții.
Nu știe cum se coace setea în cupele așteptării...
Un zvon îi
Au trecut
clipele acelea bombardate de nerăbdare,
am înghițit liniștea
ca pe o poveste de dragoste
ce urma să se întâmple
într-o noapte defrișată de întuneric
în care lumina
intra peste noi pe
Nopțile clădite pe straturi de întuneric,
umbre și ceață
oferă câmp liber fantomelor.
Alungat de lângă tine
nu mai recunosc drumul pe care-l caut
sub presiunea iubirii sfâșietoare.
Nu mai
urcă deasupra de fiecare clipă trăită
la întâlnirea sufletului cu raţiunea
se plimbă prin viaţă cu toate obsesiile pe umeri
se coace în gânduri cu toate visele la izbândă
şi nimicul din mine
Somnul
e brăzdat ca pământul de minuni,
când te trezești
revii la neplăcerea concretă,
Îmbraci realitatea în haine ponosite,
pornești să-ți cauți plictiseala zilnică
ruptă din timpul străin de
Am rămas spânzurat de o clipă
pe creangă de arbore falnic,
tu mă strigi prin pădure
ecoul repetă mai departe,
cu un laț strâns după gât.
Aștept să mă gasești între măceși
dar drumul ocolește
În mâinile tale sunt o formă de idilă
neîmblânzită încă destul,
sunt neformatat pănă la punctul final
rămas între pereții vechi și noi
în care stilurile clasice și moderne se întrepătrund.
Am
Voi trece prin orașul infestat
cu senzații închise între ziduri
ale unor singurătăți umilite de speranțe,
de lipsa fluidă de comunicare
unde cuvintele nu pot fi vânate
și tăcerea se scurge prin
Nu se mai scutură norii dincolo de orizont,
Fumegă timpul desculț pe drumuri,
Prin ierburi, nevăzute oști de insecte
Vor devora câmpiile lăptoase de bobi.
Vin pe înserate caii nopții,
Să pască
Cu câteva cuvinte mai încolo
mă surprinzi cu singurătatea
spânzurată de gât,
a înghețat lacrima
pe obrazul sculptat în zăpadă,
inima s-a oprit,
s-a unit cu pământul.
În partea opusă
Am înghesuit cuvintele în pâlnie
și au început să curgă înjurături
peste capul frazelor care erau prea lungi,
copii se mutaseră pe alte pagini.
Întunericul se zvârcolea pe panta greșită
pe
Ei, caii soarelui veneau odată cu lumina
în câmpii chemați de anotimpurile calde,
să rodească bobul pământului.
Ierburi înverzite o să-i hrănească
și liberi vor purta semnele-n frunte,
nimeni
Tălpile înfloresc a drum prin stepă,
caii soarelui mă ajung din urmă
se duc la malul verde al râului,
imperceptibile adieri joacă în coamele lor
cu degetele toamnei care se apropie
odată cu
Noaptea privesc pe ferestre de argint
caii nisipurilor care aleargă pe plajele mării,
ei filtrează întunericul pe nări nechezând
ca niște năluci ale vântului scăpate din frâie
de însuși stăpânul
Nu știu în ce zi se sparge buba
și curge puroiul hoției,
dar aș vrea să văd pe cei care nu fură
privindu-mă-n ochi
ca niște ciumați.
Doamne aș zice ce puțini sunt,
și ce bătaie de joc suportă