Silviu Somesanu

niciodată nu-mi împart ideile cu alții le verific întotdeauna și le las să se așeze cei care nu le recunosc valide sunt invalizi de cunoașterea reală și mă doare așa cum suferi și

Moartea nesfârșită seamănă teamă printre muritori, înghite trecutul și aleargă pe urmele vieții în viitor, nu are criterii de selecție cunoscute, profită de hazard și clipa malefică. Întunericul

frigul mă desfrunzeşte de gânduri nu pot să visez frumos fără un timp al sufletului meu care nu îngheaţă până la sfârşit se aude un cântec din stele ce mă face înger al patimilor

În ochii tăi am uitat câteva singurătăți, cu o nepăsare de tăcere în interiorul căreia n-am găsit niciodată strigătul ori cuvinte de ajutor. Era o altă destinație scrisă un alt orizont căzut

Să numești iubirea, puritate, la masa ei tot timpu’-s flămând, aștept vinul cu sânge de mire. Apoi îmbrățișez cuvântul mărturisit cu miros de trandafiri albi, totul se-ntâmplă ca-ntr-o

Dintr-o întorsătură nebănuit de perversă o femeie încearcă să mă scoată și o face cu bună intenție. Doamnă ești singura care ai înțeles totul, ai privit atent unde trebuie, nu știu cum să mă

Dincolo de cel care se vindecă de păcatele lumii, stă omul lăsat slobod să guste mierea pământului, sarea amară adusă de alții. Nu știe cum se coace setea în cupele așteptării... Un zvon îi

Au trecut clipele acelea bombardate de nerăbdare, am înghițit liniștea ca pe o poveste de dragoste ce urma să se întâmple într-o noapte defrișată de întuneric în care lumina intra peste noi pe

Nopțile clădite pe straturi de întuneric, umbre și ceață oferă câmp liber fantomelor. Alungat de lângă tine nu mai recunosc drumul pe care-l caut sub presiunea iubirii sfâșietoare. Nu mai

urcă deasupra de fiecare clipă trăită la întâlnirea sufletului cu raţiunea se plimbă prin viaţă cu toate obsesiile pe umeri se coace în gânduri cu toate visele la izbândă şi nimicul din mine

Somnul e brăzdat ca pământul de minuni, când te trezești revii la neplăcerea concretă, Îmbraci realitatea în haine ponosite, pornești să-ți cauți plictiseala zilnică ruptă din timpul străin de

Am rămas spânzurat de o clipă pe creangă de arbore falnic, tu mă strigi prin pădure ecoul repetă mai departe, cu un laț strâns după gât. Aștept să mă gasești între măceși dar drumul ocolește

În mâinile tale sunt o formă de idilă neîmblânzită încă destul, sunt neformatat pănă la punctul final rămas între pereții vechi și noi în care stilurile clasice și moderne se întrepătrund. Am

Voi trece prin orașul infestat cu senzații închise între ziduri ale unor singurătăți umilite de speranțe, de lipsa fluidă de comunicare unde cuvintele nu pot fi vânate și tăcerea se scurge prin

Cu câteva cuvinte mai încolo mă surprinzi cu singurătatea spânzurată de gât, a înghețat lacrima pe obrazul sculptat în zăpadă, inima s-a oprit, s-a unit cu pământul. În partea opusă

Frunzele ofilesc învelișul vorbelor, unde nimeni nu îngână păsările, niciun poet care se-nvăluie-n cuvinte nu-și caută umbra-n ungherle nopții ci-n muzele care-i mângâie gândul. M-am

Am înghesuit cuvintele în pâlnie și au început să curgă înjurături peste capul frazelor care erau prea lungi, copii se mutaseră pe alte pagini. Întunericul se zvârcolea pe panta greșită pe

Ei, caii soarelui veneau odată cu lumina în câmpii chemați de anotimpurile calde, să rodească bobul pământului. Ierburi înverzite o să-i hrănească și liberi vor purta semnele-n frunte, nimeni

Tălpile înfloresc a drum prin stepă, caii soarelui mă ajung din urmă se duc la malul verde al râului, imperceptibile adieri joacă în coamele lor cu degetele toamnei care se apropie odată cu

Noaptea privesc pe ferestre de argint caii nisipurilor care aleargă pe plajele mării, ei filtrează întunericul pe nări nechezând ca niște năluci ale vântului scăpate din frâie de însuși stăpânul

Nu știu în ce zi se sparge buba și curge puroiul hoției, dar aș vrea să văd pe cei care nu fură privindu-mă-n ochi ca niște ciumați. Doamne aș zice ce puțini sunt, și ce bătaie de joc suportă