Silviu Somesanu

Meditez până-mi topesc gândurile-n vise şi se întrupează-n zidul înţelegerii, lumea îşi şterge faţa după colţurile întâmplării, se agaţă de frânghiile timpului, să intre în scrierile uitate în

N-am fost niciodată întors din drumul cunoașterii doar acum am înțelegerea mai târzie, am rămas undeva între vocație și informație, nu pot sta toată ziua cu ochii în telefon și mă tem să mă

În spatele lui mulți se întreabă și caută cum se poate pătrunde-n sâmbure, sâmburele-l așază-n pământul atins cu palmele mângâietoare de povestitor. Măsoară așa ca pentru sine orizontul și

ncercam să te caut deseori seara în nedecisele hotare dintre zi și noapte când concentrat peste măsură amurgul pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare. Tu ești femeia vinovată de

Mă-ntorc de unde am plecat, la rădăcini, stejarii mă umplu de măreție, cum oare să-mi depășesc limitele dacă adâncul nu mă inițiază să urc. Știu cum se cade dacă n-ai forță și nu mă las

noaptea se întinde ruptă peste fața obosită a celor căzuți pe trepte de către cei care i-au împins. timpul capătă dinți ascuțiți macină vieți până la ultima suflare desface noduri vechi

Nicio zi nu poate fi înghețată în oasele sale, înoată prin noroi tălpile copilăriei desculțe, drumul căruțelor se desprinde din realitate. Caii sunt potcoviți de gheață, eu îi despiedec și-i

Mă doare gândul ce-mi scormonește-n memorie, speranța respiră prin trupu’-i fusiform, lumina mă cheamă prin cuvinte. Am iubit zborul cu fiecare pasăre, m-am silit să capăt aripi, am

Priveam în agonie cerul moartea mă amenința cu certificatul de deces încă staționar la primărie, o vecină mai zurlie ridica din umeri ei lați și nu credea nimic din ce s-a întâmplat. Pe șosea

Noaptea cu trup de pământ se ascunde în mine îmbracă haina întunericului și eu pe a somnului. Dintr-un subconștient adânc se năpustesc visele tulburătoare, golul interior se umple, inima

Am trcut printre degete fiecare rază și câte o stea a unui cer atât de senin, te știu prea departe de mine. Am pus ochii pe fața îngândurată a lunii, pe pământ este o descrețire de frunți, dar

Nu pot să vorbesc, să gândesc nici atât fără limba română înmugurind cuvintele-n gânduri, fără poezia care-mi respiră sufletul ca pe un aer ozonat de vocale puse fiecare-n silabe pe note

Dacă nu mă cunoști, cunoaștere capeți și o avalanșă de priviri din unghiuri opuse până tulburătoare rămâi, coapsă bogată, foșnitoare ca o pisică prin întuneric aluneci în apă ca o piatră. În

Mi-am pus gândurile să aștepte în ascunsul meu intim îndepărtându-mă de toți cei care mă amenință. Și mi-am zis, din obișnuință nu sunt omul care alunecă ci mai degrabă cel vertical ce-și

neliniștea coboară pe tâmplele cărunte cu pași triști în priviri e un gol care crește în față nu-i nici o lumină limpede doar un păienjeniș de umbre și ceață într-o toamnă cu brume și

Tu-mi povestești cum se cerne aerul, îl ții în frâu cu dinții strânși, apoi mă uimești cum îl inspiri în plămânii de ceață și-l pui să le facă aerisirea. Prin sânge circulă ierburi

Am obosit să tot privesc mirat cum se aruncă punți peste râuri, să trecem dintr-o parte în alta în căutarea norocului ruginit. Dar totul se face cu o răbdare tristă, de când mă chemi în

E neostoită întinderea pe care-o cutreier pașii mei sunt atât de mărunți, nu pot să-mi ajung din urmă gândul. Ai grije femeie să nu mă îndepărtez de tine ca o tăcere de sunetele viorii, s-ar

N-ai înțeles cuvintele mele pietroase, ai trecut peste ele cu aroganță și gesturi nepotrivite. Ai crezut că fericit nu pot riposta și nu mă dezic de o stare de bine dar totul are o limită

Mai toți cunoscuții îmi spun pe nume, numai tu ai un diminutiv anume care are o rezonanță ruptă din tine, de fapt nu te temi să te cauți în el ca un gând într-o dorință din vis. O să mă vindec