Meditez până-mi topesc gândurile-n vise
şi se întrupează-n zidul înţelegerii,
lumea îşi şterge faţa după colţurile întâmplării,
se agaţă de frânghiile timpului,
să intre în scrierile uitate în
N-am fost niciodată întors din drumul cunoașterii
doar acum am înțelegerea mai târzie,
am rămas undeva între vocație și informație,
nu pot sta toată ziua cu ochii în telefon
și mă tem să mă
curg din flori aromele în fluturi
o iubire toridă se întinde pe frunze
se scutură pomii de cântecele verii
și amirosind a alune desfaci tortul
pe masa umilită a gândului de ducă
ard
disprețul golului dintre stâlpii de susținere
invăluie ademenitor păienjenișul ochilor
trecere riscantă prin caruselul naturii
fruntea săpată de tălpi adâncea tăceri
greieii cântând în urechi
În spatele lui mulți se întreabă și caută
cum se poate pătrunde-n sâmbure,
sâmburele-l așază-n pământul atins
cu palmele mângâietoare de povestitor.
Măsoară așa ca pentru sine orizontul
și
ncercam să te caut deseori seara
în nedecisele hotare dintre zi și noapte
când concentrat peste măsură amurgul
pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare.
Tu ești femeia vinovată de
Mă-ntorc de unde am plecat, la rădăcini,
stejarii mă umplu de măreție,
cum oare să-mi depășesc limitele
dacă adâncul nu mă inițiază să urc.
Știu cum se cade dacă n-ai forță
și nu mă las
noaptea se întinde ruptă
peste fața obosită a celor căzuți pe trepte
de către cei care i-au împins.
timpul capătă dinți ascuțiți
macină vieți până la ultima suflare
desface noduri vechi
Nicio zi
nu poate fi înghețată în oasele sale,
înoată prin noroi tălpile copilăriei desculțe,
drumul căruțelor se desprinde din realitate.
Caii sunt potcoviți de gheață,
eu îi despiedec și-i
Mă doare gândul ce-mi scormonește-n memorie,
speranța respiră prin trupu’-i fusiform,
lumina mă cheamă prin cuvinte.
Am iubit zborul cu fiecare pasăre,
m-am silit să capăt aripi,
am
Priveam în agonie cerul
moartea mă amenința cu certificatul de deces
încă staționar la primărie,
o vecină mai zurlie ridica din umeri ei lați
și nu credea nimic din ce s-a întâmplat.
Pe șosea
Ce-n frunte ți-e scris
totul se va întâmpla,
nimic nu va mai rămâne
în afara unui drum ocolit,
pe unde să cauți norocul.
Nesfârșitul prin care se cerne timpul
fără să-i asculți
Noaptea cu trup de pământ
se ascunde în mine
îmbracă haina întunericului
și eu pe a somnului.
Dintr-un subconștient adânc
se năpustesc visele tulburătoare,
golul interior se umple,
inima
Am trcut printre degete fiecare rază și câte o stea
a unui cer atât de senin,
te știu prea departe de mine.
Am pus ochii pe fața îngândurată a lunii,
pe pământ este o descrețire de frunți,
dar
Nu pot să vorbesc, să gândesc nici atât
fără limba română înmugurind cuvintele-n gânduri,
fără poezia care-mi respiră sufletul
ca pe un aer ozonat de vocale
puse fiecare-n silabe pe note
Dacă nu mă cunoști, cunoaștere capeți
și o avalanșă de priviri din unghiuri opuse
până tulburătoare rămâi, coapsă bogată,
foșnitoare ca o pisică prin întuneric
aluneci în apă ca o piatră.
În
Mi-am pus gândurile să aștepte
în ascunsul meu intim
îndepărtându-mă
de toți cei care mă amenință.
Și mi-am zis, din obișnuință
nu sunt omul care alunecă
ci mai degrabă cel vertical
ce-și
neliniștea coboară pe tâmplele cărunte
cu pași triști
în priviri e un gol care crește
în față nu-i nici o lumină limpede
doar un păienjeniș de umbre și ceață
într-o toamnă cu brume și
Tu-mi povestești
cum se cerne aerul,
îl ții în frâu cu dinții strânși,
apoi mă uimești
cum îl inspiri în plămânii de ceață
și-l pui să le facă aerisirea.
Prin sânge circulă ierburi
Am obosit să tot privesc mirat
cum se aruncă punți peste râuri,
să trecem dintr-o parte în alta
în căutarea norocului ruginit.
Dar totul se face cu o răbdare tristă,
de când mă chemi în
E neostoită întinderea pe care-o cutreier
pașii mei sunt atât de mărunți,
nu pot să-mi ajung din urmă gândul.
Ai grije femeie să nu mă îndepărtez de tine
ca o tăcere de sunetele viorii,
s-ar
Sunt la marginea de apus a zilei
nu, nu pot intra, nu pot rămâne
mă duce trăsura nopții în depărtări
unde se desțelenesc anotimpurile.
Cenuși de ninsori îmi acoperă genunchii,
păsări de noapte
N-ai înțeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganță
și gesturi nepotrivite.
Ai crezut că fericit nu pot riposta
și nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
Mai toți cunoscuții îmi spun pe nume,
numai tu ai un diminutiv anume
care are o rezonanță ruptă din tine,
de fapt nu te temi să te cauți în el
ca un gând într-o dorință din vis.
O să mă vindec