Silviu Somesanu

În trupul nopților mele se odihnesc: lăstunii de stâncă, râuri ce trec prin memorie, fluturi de zăpadă. Mă ning pe la tâmple; cuvintele sfătoase ale amiezii, culegătorii de venin. Respiri

Nu pot prinde caii sălbatici ai deltei mi-a plecat puterea din frâu, mi-a fost încețoșată vederea, vă spun toate acestea vouă, când surâsul femeii este clar și-l puteți

Sub plapuma păcatului nu mă sfiesc să-l recunosc de la început fiindcă de la început este ca un semn de întrebare fără răspuns. Spune-ți ce să fac cum să mă rog mai eficient, să fiu iertatat

Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi, aripile lor foșnesc pe la urechi, mesteci dragostea copiilor pe buze și ei se leagănă-n somn. Privesc totul cu o mărinimie sfioasă, mă

Sunt un compozitor al fluturilor albi, înflorește bucuria în cântecele luminoase de mai și ploile ascultă cum cresc ierburile. Fumegă verdele pe văile ochiului zilele și nopțile se prind

Au mânat caii vântului să treacă pe la fiecare răscruce și nu s-au oprit până-n câmpiile sudului În șeile lor călăreții fără nume agitau bice de foc pe orizontul îndoliat al cerului furtunile

Mă îmbogățesc pe dinăuntru, pe dinafară rămân sărac, am toate mulțumirile, nu am la ce să le folosesc în trupul meu se nasc porniri nespuse-n cuvinte. Tu știi dulcele și amarul din unghiuri de

Știu că pierderea n-o pretinde cineva niciodată, ea survine ca și ploaia când se întețesc norii când te aștepți mai puțin. Fiecare trebuie să fie pregătit pentru întâmplările care curg de-a

Ziua se înghesuie să intre pe ușa din față, e dimineață devreme și nu se cade să aștepte, soarele îi face cu mâna să se grăbească, lumea e și ea pornită pe drum. De undeva noaptea privește cu

eu mă desprind de cei care nu se întreabă de nimic trăiesc într-o stare de căutare mă stresează lipsa de interes în fiecare seară îmi adun gândurile de pe la colţuri şi le grupez pe

îmi poți intra sub piele că aici stau în carnea mea te vei opri la poduri am mai mult sau mai puțin sânge și tu nu poți să-l privești așa că am să trec nevăzut furtunile le evit, protejez

Nu știu ce semne las în cartea vieții poate numai o literă de mână de care se ține nepoțica până la grădiniță și o umbră trecătoare prin cuvintele mari ca o pata vărsată din călimara

Din noaptea în care am intrat, să nu-mi furați păsările și zborul. Agăț sufletul cu frânghii de stele, încercuiesc fericirile și dezamăgirile, îți așez pe terasa inimii ghivece cu flori, să le

Dorințele îmi încearcă sentimentele, emoțiile absorb iubirea sub piele, și o țin captivă cu patima crudului în curbele trupului. Diminețile se rup din mantia întunericului, smălțuite de

Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp fac ecoul care-mi străbate prin sânge. De după umbre răsucite-n coloane de frig mă întreb cum o să trec mai departe. Înfășurată-n falduri de

Dacă ne vom păstra amintirile să nu uiți esențialul din ele, acela în care doreai să fii o iubită fericită fără să te înspăimânte mușcătura vremii cu cicatricile care lasă urme adânci. Sufletul

Îmi caut pașii pierduți pe drumuri inexistente sub tălpi port pietrele rotunjite deja, apele se împart între gurile flămânde ale brațelor care se varsă-n infinit. Pe pământurile fără picioare

Fiecare zi este o filă scrisă-n amintire, nimeni n-o poate citi pe fețe rămâne presată ca într-o carte ascunsă undeva-n subsolul conștiinței care nu doarme până la moarte. Întunericul și

Am zăbovit în cuvintele nespuse de tine cu dragostea adâncită-n sub gene. Am simțit cum o parte din cerul tău acoperă apele învolburate-ntre maluri și tu le chemi într-o mare de liniște unde

doar zvâcniri dintr-un impuls sălbatic îmi pun sângele în mișcare o întindere cât o câmpie între maluri necunoscute e traversată de ploile de dor care nu știu să aștepte nici dacă întâlnesc

Împietrit în statuia unui om de nisip în piața mare lângă un șantier arheologic, privesc cum ies din pamânt oasele albe și le așez cu ochii pe asfaltul murdar ca și vremurile trecute pe deasupra