lumea mă crede vinovat
mă poate răstigni
are pe retină nori de furtună
care o face opacă și crudă
nu mă apără nicio fugă din decor
norii grei de apă
umplu o fântână
în pieptul unei
Îmbătrâniți în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiți
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în fața lui
După o vreme trecută prin furcile caudine
ca o bătae pusă pe notele proaste dintr-un catalog vechi
într-o cancelarie a unei școli părăsite dintr-un sat,
copiii călătoreau hurducați să învețe un
Am întâlnit o româncă înstrăinată
cu sufletul gol ca un sac de aer
avea mâinile lungi, degetele subțiri,
obrazul palid.
Purta-n trupul zvelt o imensă greutate
inima ei era lângă copii
și copii
În pacea amiezii sângeră macii pe marginea holdelor,
dorm în arome coapte și zumzet în ierburi.
Tot mai departe orizontul fuge de noi,
arșița intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă
Ea desenează cu sprâncenele fluturi negri
și cu ochii caută buzele orașului,
umbra iubitului plecat în capitală
și îndepărtata zare,
marea uitată de țărmuri
cu pescăruși cu tot.
În zilele cu
Clipa nefastă cu săgeți de moarte
acoperă cu giulgiul alb plecarea,
sunetul prelung al clopotului lovit în dungă
sparge tăcerea și respiră durere.
E putredă întâmplarea nescrisă ori scrisă
Tu popor cu ochii închiși,
ia privește-n depărtare
dealul înflorit de caiși,
țărmul mângâiat de mare.
Soarele răsărit din apă
se ridică încet pe boltă,
pe pământ într-una sapă
sâmburele de
Devoratorii de păsări de asfalt
se-ntrec în experimente perimate
pe care nimeni nu le recunoaște.
Noaptea mea desenează pe hârtie
iubirile obscene lăsate pradă întunericului
în care dramele
de când privesc apusul
soarele a scâpătat pe jumătate-n mare
un vapor care treptat se scufundă
tu îmi arăți cerul franjurat de lumină
ca o moarte așteptându-și ceasul
pe umerii
Nopțile mele au cerul de catifea,
drumurile pe care le stăbat sunt albe
și au margini luminate,
ies de sub pulpana somnului
și sunt gata de alergare spre viitor
pe sub sprânceana soarelui.
Am
de unde a venit, a venit cu moarte
nimeni nu știe nimic
nu era așteptat
ucide repede și fără remușcare
mi-am părăsit orașul și m-am închis în singurătate
sunt un prozaic alungat de
Nopțile mă-nvăluie cu straturi lăptoase,
de beznă cu păsări oarbe în turle,
atmosferă lugubră cu miros de lemn putred
și urme de pași prin noroi.
Ai trecut suspinul prin colacul de ceară
cu
Am întârziat să mă nasc din rădăcini,
caut sămânța care crapă la întrebări
puse cu capul sub ghilotina timpului
și n-am răspunsul de la botez
prin care mă lepăd de moarte
într-un univers
Nu mă mai mir
când în mine rodește
fructul smochinului amărui,
dulceața gurii tale
înseamnă atingerea iluziei,
crepusculul serii...
Numai atunci urzește bucurii
de ți se topește
Sentimentele-mi sunt coapte și mă supun
neliniștii lor de sfâșiere.
Prin ele urc în așteptare
dorul atingerii împlinit
izvor al cuvintelor dulci.
Răbdarea tot mai subțire
naște forme
Izvor între pietrele norocului
unde se privesc florile-n oglindă,
setea cheamă să vină
căprioare de aramă
cu ochi de chihlimbar
și copite subțiri.
Au rămas la marginea pădurilor
respirând
M-am înițiat să rămân în luptă,
dar nu sunt un soldat de plumb,
nimeni nu știe
ce o să se întâmple din greșală,
oamenii cred în realizări
pentru care se pregătesc și visează.
Totul se termină
Pot să trec prin amiaza tăcerii,
să-i îndur singurătatea
într-o călătorie prin cuvinte
dintr-un roman apocrif.
Să mușc nemilos din marginea durerii
ce mă pune la încercare,
trecând prin
În umbra cui mă voi ascunde,
în unghiul luminii de curcubeul ploii
arcuit din râu peste pădure,
vestind un alt început?
E mai devreme decât într-un fruct,
să se coacă sâmburii soarelui
și pe
Pe poteci troienite cu frunze întruna
mă urmăresc umbrele prin care ai trecut,
noaptea albă, te caut în brațe cu luna
pe un țărm neumblat, depărtat și plăcut.
Cu dragoste prin gânduri
M-am trezit c-un ochi orb în frunte
ce analizează pe ascuns,
nu știu până unde pătrunde,
dar deschide ferestre din interior
și se vede mult mai departe.
Desfac întunericul prin fante de
Aprinsesem miezul verii
cu corăbii în flăcări
și catargul în vânt
pânzele așteptau mâna ploii
să-i ude trupul de lemn
Vântul se nărăvise
lovea umerii valurilor
n-aveam nevoie decât de
sunt plecat în alt anotimp
mă urmărește o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu știe să-mi spună
când sosește primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri