Silviu Somesanu

lumea mă crede vinovat mă poate răstigni are pe retină nori de furtună care o face opacă și crudă nu mă apără nicio fugă din decor norii grei de apă umplu o fântână în pieptul unei

Îmbătrâniți în coaja scorojită ca un copac lovit de furtuni ne cad mâinile pe genunchii îndoiți la umbra propriului nostru suflet apăsat de greutatea faptelor puse pe masă în fața lui

După o vreme trecută prin furcile caudine ca o bătae pusă pe notele proaste dintr-un catalog vechi într-o cancelarie a unei școli părăsite dintr-un sat, copiii călătoreau hurducați să învețe un

În pacea amiezii sângeră macii pe marginea holdelor, dorm în arome coapte și zumzet în ierburi. Tot mai departe orizontul fuge de noi, arșița intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă

Ea desenează cu sprâncenele fluturi negri și cu ochii caută buzele orașului, umbra iubitului plecat în capitală și îndepărtata zare, marea uitată de țărmuri cu pescăruși cu tot. În zilele cu

Clipa nefastă cu săgeți de moarte acoperă cu giulgiul alb plecarea, sunetul prelung al clopotului lovit în dungă sparge tăcerea și respiră durere. E putredă întâmplarea nescrisă ori scrisă

Tu popor cu ochii închiși, ia privește-n depărtare dealul înflorit de caiși, țărmul mângâiat de mare. Soarele răsărit din apă se ridică încet pe boltă, pe pământ într-una sapă sâmburele de

Devoratorii de păsări de asfalt se-ntrec în experimente perimate pe care nimeni nu le recunoaște. Noaptea mea desenează pe hârtie iubirile obscene lăsate pradă întunericului în care dramele

Nopțile mele au cerul de catifea, drumurile pe care le stăbat sunt albe și au margini luminate, ies de sub pulpana somnului și sunt gata de alergare spre viitor pe sub sprânceana soarelui. Am

de unde a venit, a venit cu moarte nimeni nu știe nimic nu era așteptat ucide repede și fără remușcare mi-am părăsit orașul și m-am închis în singurătate sunt un prozaic alungat de

Nopțile mă-nvăluie cu straturi lăptoase, de beznă cu păsări oarbe în turle, atmosferă lugubră cu miros de lemn putred și urme de pași prin noroi. Ai trecut suspinul prin colacul de ceară cu

Am întârziat să mă nasc din rădăcini, caut sămânța care crapă la întrebări puse cu capul sub ghilotina timpului și n-am răspunsul de la botez prin care mă lepăd de moarte într-un univers

M-am înițiat să rămân în luptă, dar nu sunt un soldat de plumb, nimeni nu știe ce o să se întâmple din greșală, oamenii cred în realizări pentru care se pregătesc și visează. Totul se termină

Pot să trec prin amiaza tăcerii, să-i îndur singurătatea într-o călătorie prin cuvinte dintr-un roman apocrif. Să mușc nemilos din marginea durerii ce mă pune la încercare, trecând prin

În umbra cui mă voi ascunde, în unghiul luminii de curcubeul ploii arcuit din râu peste pădure, vestind un alt început? E mai devreme decât într-un fruct, să se coacă sâmburii soarelui și pe

M-am trezit c-un ochi orb în frunte ce analizează pe ascuns, nu știu până unde pătrunde, dar deschide ferestre din interior și se vede mult mai departe. Desfac întunericul prin fante de

sunt plecat în alt anotimp mă urmărește o veche poveste în spatele meu zace trecutul căzut la pământ nimeni nu știe să-mi spună când sosește primăvara aceea fulminantă în care iubirea e-n muguri