Silviu Somesanu

Întorc drumurile înapoi și mă pregătesc de mers, dar am numai împotriviri . Las în uitare toate suferințele, nu vreau să știu de teamă și nevinovat starea mă intrigă, deseori tristețea are

Sub cutele minții se ascunde norocul nici nu trebuie cautat se zămislește ca un izvor fermecat unde nimeni nu bănuiește ceva. Nu spune nimic de la naștere sunt învățat să aștept marea

Cerurile filtrează lumina, vântul se întrece cu umbrele norilor. pământul se întoarce cu fața la soare, ziua prinde în brațe păsările timpului și încerc să zbor spre nesfârșitul facerii de la

El era pe corzile viorii mai autentic decât zi de zi, își lăsa sufletul să trepideze pentru inimi fermecate. Ea îmbrățișa fluturii albi, îi răsfăța pe umeri și pe sâni, își mlădia trupul în

Nu e clipa căderii pleoapelor peste așteptări nici a frunzelor peste inimi, e o sănătate în carnea flămândă nerv prins în sinapse, tot mai căutată starea de împăcare cu sângele pornit să

Își pune cuvintele în vorbe goale le încearcă puterea de penetrare în suflete zbuciumate. Dorește să împlinească deziderate vechi dimineților să le împărtășească bucuria, în ochi să se nască

noaptea se rostogoleşte în hăul cu întunericul zdrenţuit de cârtiţele neobosite ale lumii ziua nu mai are amiezele somnoroase de altădată cu soarele deasupra capului odihnind dragostea o

Ochii nopţii dau fiinţă femeii de ploaie, o îmbracă în haina furtunii şi vântul îi dezveleşte picioarele lungi, pe coapsele ei cărnoase alunecă picurii mari şi ea fuge din faţa tristeţii. Când

Flămând tot strânge în cupe verdele crud, mișcător, în dimineți de iarbă înflorind. Creșteri ciudate în cercuri de ceață ape grăbite cheamă pe râuri. Se rup de cer nopți și-i

Când cobor prin podgoriile coapte, un dor m-atinge în furca pieptului, îți luminează culesul de struguri. Dealurile sărută soarele părtinitor în hlamida metalică a toamnei, grăbită de

Mă-ntorc în locul din care am plecat desculț totul este atât de frumos și părăsit de oameni, e un sat depopulat, fără viață. Amintirile mi-au devenit străine, sufletul pustiu încă mai speră

Îl va atinge februarie ca pe un împătimit călător cu sedentarismul, de i se va duce buhul cum îl macină plictiseala de moarte, cuprins de gânduri nestatornice. La fel de ocrotit de

Dintre toate capetele ce se ridică semețe, al tău privește departe-n față, pentru privitori pare un lucru normal, sunt aproape mândru de tot ce se întâmplă și mă forțez să fiu atent, cum se

Nu se întâmplă nimic fără să iubești limba îndrăgostită de cuvinte încă de la nașterea lumii. Mai frumoase decât purtătoare de lumină parfumate precum florile raiului sub un alt soare cu

să-mi cânți inima să-mi rupi și așa ruptă de nepotriviri cum știi să te cobori pe strune în vibrațiile sufletului să nu mă lași pradă durerii pune în loc fântâni cu apă din care beau

Starea mea de așteptare mă face bănuitor, n-am nicio teamă de singurătate, o cunosc și nu mă face vulnerabil, știu s-o dezbrac de tăceri virgine. Nu vreau să locuiesc printre umbre, îmi beau

Numai din dragoste suferința-i umilitoare ca o piatră căzută pe suflet ce n-o poți ridica, te rogi la copaci să te ierte de nepăsare și le respiri aerul. Cerul tău nu mai are alți ochi și-ți

S-a întipărit un surâs regal pe chipul tău, de pe umeri alunecă purpura-n eșarfe, simt cum se descompune îndrăzneala în mine dragostea pune în loc o rază timidă. Fluture în regatul

În fiecare noapte privesc la o stea și nimeni nu știe de ce, unii cred că nici n-o văd bine, dar ea în mod sigur mă vede c-o iubesc și întotdeauna strălucește puternic, îmi pătrunde pe

nu mă mai cred ocolit de cuvinte ţin aproape mă joc în tăcerea lor plină de înţeles tu mă simţi abătut mă laşi să privesc departe cu ochii supuşi îmi adun gândurile şi le las liber

Mulți nu ne mai aducem aminte nici numele vechilor iubite din tinerețe, ne-am irosit trăirile cu dărnicie și am căzut pradă unor tandreți prefăcute când își dezgoleau coapsele din